Aceasta este o lucrare de ficțiune. Numele, personajele, locurile și întâmplările sunt produse ale imaginației autoarei sau sunt fictive și nu trebuie considerate reale. Orice asemănare cu regiunile, organizațiile sau persoanele reale, care trăiesc sau au decedat, este pur întâmplătoare.

Copertă artistică de Victoria Miller

Toate drepturile rezervate. Nicio parte a acestei cărți nu poate fi utilizată sau reprodusă electronic sau în format tipărit fără permisiune scrisă, cu excepția citatelor scurte incluse în recenzii.

publicat de Tektime

Poate fi atât de ușor să renunți la dragoste. Chiar și atunci când pare că nu mai există speranță, nu-ți pierde credința. Într-o zi, ai putea fi surprins să descoperi că tot ceea ce ai căutat se află în fața ta. Deci, această carte este pentru toți cei care cred în dragoste.

PROLOG

Iunie 1804

Castelul se afla în mijlocul dealurilor verzi, unduitoare. Departe, valurile se auzeau zdrobindu-se de mal pe o plajă din apropiere. Domnișoara Hannah Knight citise despre castele. În unele privințe, acesta se ridica la nivelul imaginației sale. Era enorm, însă nu era înconjurat de un șanț cu apă. Chiar sperase că va avea ocazia să treacă pe un pod basculant, ca o prințesă medievală. Unele visuri nu sunt menite să devină realitate. Sincer, cum a putut să creadă că sălbăticia din Kent ar putea să corespundă fanteziilor ei naive?

- Cât vom sta la castelul Manchester, mamă? întrebă Hannah.

Lady Redding, mama ei, îi zâmbi.

- Puțin peste două săptămâni, păpușă, i-am promis lui Lady Manchester că îi vom face o vizită mai lungă. Ești una dintre finele ei și spera să se bucure de toate trei puțin.

Hannah își mușcă buza într-un mod nu tocmai elegant. O întâlnise pe Lady Manchester de câteva ori când era mai mică. Împlinise 16 ai și peste doar câțiva ani, mama ei îi promisese că o va scoate în societate. Dar încă era prea tânără pentru asta. Acesta era compromisul pe care îl acceptase mama ei - timp petrecut cu Lady Manchester, într-un castel adevărat. Până acum, era ușor dezamăgită, însă poate că interiorul avea să compenseze lipsa unui pod basculant.

Trăsura înainta pe drum și sălta peste hârtoape și pietre. Hannah se agita pe scaunul ei și privea fără întrerupere castelul. Distanța era tot mai mică și aproape că putea să distingă detaliile fine. Sunetul unor copite care loveau pământul îi atrase atenția. Își ridică privirea și văzu un bărbat călărind un cal alb, frumos. Ca un basm adus la viață. Respirația i se opri și inima începu să-i bată rapid în piept. Amândoi erau atât de frumoși! Bărbatul avea păr castaniu închis, care se ondula în jurul urechilor, iar vântul i-l ridica într-o dezordine plăcută. Hainele îi veneau perfect - decise să nu poarte o haină de călărie și cravată, ci o cămașă albă, vaporoasă, care fremăta în vânt.

- Mamă, spuse Hannah arătând înspre bărbatul arătos. Cine este?

- Nu este politicos să arăți așa cu degetul, spuse mama ei, îndepărtându-i degetul cu mâna. Nu sunt sigură, probabil este unul dintre fiii lui Lady Manchester.

Mama ei nu a menționat că ar putea întâlni pețitori potențiali acolo. O, era atât de frumos! Abia aștepta să-l cunoască personal. Poate că avea ochi căprui sau poate albaștri. Conta oare? Dacă există dragoste la prima vedere, cu siguranță, Hannah se îndrăgostise total. Poate că unele vise chiar devin realitate...

- Știi cum îi cheamă? întrebă Hannah, plină de speranță.

Voia să întrebe mult mai multe. Câți ani aveau fiii lui Lady Manchester? Erau căsătoriți sau logodiți? Erau atâtea lucruri pe care nu le știa și era dureros de neinformată. Trăsura parcă nu ajungea la poarta castelului destul de repede.

- Unul dintre ei este Contele de Manchester, spuse mama sa. Nathanial Edwards sau, mai bine spus, Lordul Manchester pentru tine, dragă.

Bărbatul de pe cal era oare Lordul Manchester? Dorea să afle și să aibă un nume pentru chipul lui perfect. Mama ei continuă:

- Este logodit cu Lady Lenora Andersen. Se vor căsători cât timp suntem aici.

Inima lui Hannah se strânse la cuvintele ei. Dacă era același bărbat, atunci nu avea să fie al ei niciodată. Era ridicol din partea ei să creadă că ar fi avut o șansă, oricum. Era o fată obișnuită. Avea părul castaniu și ochi căprui, la fel de banali. Nimeni nu se oprea vreodată să se uite de două ori la ea. Lady Lenora era norocoasă să se căsătorească cu un bărbat atât de atrăgător.

Trăsura se opri în fața castelului. Calul trecu pe lângă ea ca un tunet și bărbatul se opri la poartă. Un băiat de la grajduri preluă frâiele și duse calul de acolo. Bărbatul se întoarse spre trăsură și dădu din cap spre o persoană pe care Hannah nu o putea vedea.

Ușa trăsurii se deschise și ea întâlni privirea superbă a bărbatului. Ochii lui erau minunați. Însă culoarea lor era greu de descris. Erau de un albastru bogat, care semăna cu marea. Părul lui era și mai frumos de aproape. Castaniul bogat era presărat cu auriu și părea atât de moale. Hannah își dorea să fie îndrăzneață și să-și treacă degetele prin el pentru a afla.

- Bine ați venit la castelul Manchester! spuse el. Vă pot ajuta să coborâți din trăsură?

- Unde-ți sunt manierele, tinere? Mama ei ridică o sprânceană. Prima dată, prezintă-te așa cum trebuie.

Hannah râse ușor când tânărul zâmbi sfios către mama ei.

- Îmi cer scuze, spuse el și se înclină. Sunt Lordul Garrick Edwards. Cu cine am onoarea?

Privirea lui o surprinse din nou pe a lui Hannah. Nu i-ar fi putut răspunde, chiar dacă ar fi dorit. Limba ei nu se mișca, iar gâtul începea să i se strângă.

- Sunt Lady Redding, iar aceasta este fiica mea, domnișoara Hannah Knight.

Îi întinse mâna Lordului Garrick.

- Vă mulțumim pentru ajutor.

El o ajută pe mama ei să coboare din trăsură și apoi se întoarse să o ajute pe Hannah. Dorea să-i mulțumească. Asta ar fi trebuit să facă, dar limba ei încă nu funcționa așa cum ar fi trebuit. Va trece vreodată peste timiditatea infernală care o paraliza?

- Mama mea vă așteaptă, spuse el. Lady Lakeville, Lady Lenora și Lady Corinne sunt aici deja. Vor fi două săptămâni de sărbătoare până la nuntă. Sper că sunteți pregătite.

Cine era Lady Corinne? Lordul Garrick era logodit cu ea? Când îi auzise numele, apăruse din nou speranța. Nu era contele care urma să se căsătorească. Era liber dacă ea... Mintea ei naivă începea iar să creadă că ar putea avea o șansă la un bărbat atât de atrăgător... Desigur, se va căsători cu altcineva. Lady Corinne era probabil frumoasă și egala lui în toate privințele - chiar și pentru al doilea născut, cum era Lordul Garrick.

- Abia aștept să o revăd pe Lady Lakeville, spuse mama ei cu melancolie. A trecut prea mult timp.

Mama ei nu părăsea conacul Redding prea des. Vorbea adesea despre cea mai bună prietenă a ei și ce mult îi ducea dorul. Această vizită era importantă în aceeași măsură pentru Lady Redding și pentru Hannah.

- Vă voi conduce înăuntru, spuse Lordul Garrick. Erau în salon, bârfind, când am ieșit să călăresc.

Ușa se deschise și un majordom rigid, în vârstă, stătea în prag. Își ridică bărbia în aer când se apropiară de el. Lordul Garrick îi făcu un semn discret cu capul, iar majordomul se dădu la o parte.

- Bentley, doamnele sunt încă în salon? întrebă Lordul Garrick.

Majordomul încuviință din cap.

- Da, domnule.

Lordul Garrick le conduse în salon. Doamnele aveau fiecare o postură perfectă, bând ceai din cești de porțelan. Cele două doamne mai tinere arătau perfect. Ambele purtau rochii de muselină, roz delicat, cu flori albe de mătase. Semănau atât de bine, încât Hannah crezu prima dată că sunt gemene. Părul lor era blond auriu și prins în coc la spate, iar ochii lor erau atât de albaștri, încât frumusețea lor concura cu cea a ochilor Lordului Garrick. Nu era de mirare ca una dintre ele sau poate chiar ambele să fi primit deja o cerere în căsătorie. Lady Lenora se căsătorea cu cineva din familia Manchester, oare și Lady Corinne?

- Mamă, spuse Lordul Garrick, aplecându-se și sărutându-i obrazul. Îți aduc ultimii noștri oaspeți. Lady Leonora, Lady Corinne, Lady Lakeville - vi le prezint pe Lady Redding și fiica sa, domnișoara Knight.

Făcu un gest către Hannah și mama ei.

- Acum vă rog să mă scuzați, trebuie să mă spăl după călărit.

Se înclină în fața doamnelor și ieși. Hannah se strădui să nu se uite insistent, dar îi era greu. Tânărul era prea frumos și voia să-l urmeze oriunde s-ar fi dus. I se frângea inima când se gândea că nu va fi niciodată al ei.

- Luați loc, vă voi turna amândurora niște ceai. Vă rog să scuzați lipsa de politețe a fiului meu, spuse Lady Manchester.

Hannah se așeză pe un șezlong din apropiere, iar mama ei, lângă ea.

- Are un caracter recalcitrant, pe care nimic nu pare să-l îmblânzească. Sper să-și revină înainte să se arunce în acest război în care s-a trezit Anglia implicată.

Hannah se încruntă. Lordul Garrick urma să plece la război? Inima ei se opri - mai multe secunde - înainte să se poată liniști. Ideea că el urma să plece înspre pericol o îngrozea. Ar fi trebuit să stea în Anglia, unde era în siguranță.

- Nu am știut că s-a înrolat, spuse mama ei către Lady Manchester. Nu ai menționat în ultima ta scrisoare.

Lady Manchester oftă.

- Ne-a spus abia azi-dimineață, la micul dejun. Plănuia de mult timp și a ținut secretul până acum datorită nunții. Pleacă a doua zi după ceremonie. Inima mea nu mai rezistă mult. Băiatul ăsta mă va omorî într-o bună zi.

Lady Lakeville își duse mâna la piept.

- O, draga mea, sărmana de tine...

- Nu-mi pot imagina, spuse mama lui Hannah cu compătimire. Dacă aș avea un fiu, aș fi îngrozită.

Războiul era în mințile tuturor, mai puțin a lui Hannah. Ceea ce se întâmpla în lumea reală ocupa întotdeauna locul doi, după cărți. Călătorea citind pagini scrise cu măiestrie. Locurile respective erau sanctuarul ei atunci când ceea ce trăia nu se ridica la așteptările sale. Fusese înnebunită pe loc de Lordul Garrick, dar, de fapt, nici nu îl cunoștea. Dar asta nu însemna că își dorea ca el să plece la război. Dar dacă murea? Dintr-o dată, războiul i se păru prea real. Lordul Garrick era o persoană în carne și oase și se număra printre cunoștințele ei acum. Este greu să ignori ceva atunci când se află chiar sub ochii tăi. Într-o lume perfectă, ei ar fi avut ocazia să se cunoască mai bine. Războiul ar fi putut împiedica acest lucru, ba chiar să aibă consecințe mult mai grave. Hannah avea acum un motiv să observe ce se întâmpla în jurul ei și probabil nu avea să mai fie la fel de blazată pe viitor. O lume fără bărbați precum Lordul Garrick în ea ar fi fost o bătaie de joc.

După o scurtă prezentare a castelului, Lady Manchester îi spuse menajerei să le conducă în camerele lor. Hannah era recunoscătoare. Începea să se instaleze oboseala și voia să se odihnească înainte ca urmele călătoriei să fie vizibile. Poate va reuși să găsească o modalitate să-și dezlege limba data viitoare când îl va vedea pe Lordul Garrick. Dacă ar fi reușit, ar fi dorit să-l întrebe ce l-a determinat să-i frângă inima mamei lui fugind la război.

Două săptămâni mai târziu.

Lordul Garrick Edwards se plimba prin castel, încercând să-i memoreze fiecare colțișor. În scurt timp, avea să plece de acolo, fără a se uita înapoi. Dimineață, fratele său rostise jurămintele. Își întemeiase o familie și nu mai avea nevoie de cineva în plus. Linia familiei avea să fie continuată de copiii fratelui său, iar Garrick nu avea motive să se uite înapoi. În sfârșit, avea să se bucure de libertatea la care tânjea de multă vreme. Peste doar câteva luni, urma să împlinească 21 de ani și voia să exploreze lumea. Din nefericire, având în vedere că țara sa era în război cu Franța, aceste planuri erau aproape imposibile. Napoleon plănuia să preia controlul asupra lumii pe care el tânjea s-o vadă. Deci, avea să-și facă datoria și să lupte pentru libertatea pe care Napoleon sperase să o fure de la atât de mulți oameni. Bărbatul era un tiran și trebuia zdrobit. Astfel, fără să le spună mamei sau fratelui său, se înrolase.

Se opri în fața bibliotecii și intră. Cititul nu fusese niciodată una dintre activitățile sale preferate, dar poate că o carte bună l-ar fi ajutat. Era agitat, iar călăritul nu reușise să-l calmeze, ca de obicei. Garrick se opri când observă niște bucle șatene cunoscute. Privirea ei era fixată pe ceea ce citea. Scântei de miere străluceau în ochii ei căprui, iar buza de jos era puțin scoasă în afară. Domnișoara Hannah Knight părea numai bună de sărutat, iar el era cel mai mare bădăran că se gândea la asta.

Se îndepărtă pentru a o lăsa în pace, dar privirea ei se ridică în timp ce el se întorcea spre ușă. Privirile lor se conectară și nu și-ar fi putut lua ochii de la ea, chiar dacă ar fi vrut. Respirația lui era accelerată și se chinuia să tragă aer în piept. Era o fată destul de drăguță, în general, dar în acel moment era atât de frumoasă și de vie...

- Nu am vrut să vă deranjez, spuse el.

- Nu m-ați deranjat, murmură ea, așezându-și o șuviță rebelă și îndepărtându-și privirea de la el.

De ce făcea întotdeauna acest gest? O speriase? Era foarte tânără și probabil nu ieșise prea mult în societate încă. De ce era atât de timidă?

- Ce citiți?

Ea ridică din umeri.

- Nimic important...

Buzele lui se ridicară într-un zâmbet.

- Trebuie să fie interesant dacă v-a captivat atât de mult. Permiteți-mi să mă uit.

Garrick îi smulse cartea din mâini și citi cotorul.

- „Visul unei nopți de vară.”

Ridică din sprâncene.

- De ce vă ascundeți?

Unii o considerau o prostie romantică, dar era o lectură inofensivă.

Ea ridică din umeri.

- Unii nu înțeleg de ce îmi place să citesc.

El nu înțelegea de ce ar putea să gândească unii astfel. Nu era nimic în neregulă dacă unei fete îi plăceau cărțile. Lui, personal, nu îi plăceau, dar tot citea din când în când. Acea piesă de Shakespeare era, de fapt, una dintre preferatele lui.

- Care este personajul dumneavoastră preferat?

Domnișoara Knight își mușcă buza inferioară. Acest gest i se părea lui Garrick adorabil.

- Bănuiesc că ar trebui să-mi placă Helena sau Hermia - cel puțin să mă regăsesc în ele cât de cât, deoarece sunt două tinere îndrăgostite.

El ridică din umeri.

- Nu văd legătura. Aveți dreptul să vă placă orice personaj doriți.

Îi făcu cu ochiul.

- Atât timp cât îmi explicați de ce vă place. Mi-ați stârnit curiozitatea.

- Îmi place Puck, spuse ea timid. Este atât de amuzant și neastâmpărat. Mi-ar plăcea să fiu și eu așa într-un fel. Nu pune niciodată la îndoială dacă ar trebui să facă ceva sau nu. Nu-i pasă de consecințe. Asta înseamnă curaj. Ea ridică din umeri. Sau prostie. Oricum, ar fi minunat să nu ai griji. A făcut greșeli, dar și le-a asumat. În final, el este motivul pentru care cele două cupluri au găsit dragostea pe care o căutau.

Colțul gurii lui tresări. Era atât de inteligentă și frumoasă. Ce combinație plăcută!

- Și eu îl admir pe spiriduș, spuse el. Este viclean și îi place să se distreze.

Ea îi zâmbi cu căldură.

- Oamenii nu prea vorbesc cu mine despre cărți, de obicei. Mulțumesc că ați fost atât de politicos.

El se încruntă. Politețea nu avea nimic de-a face cu asta. Garrick îi dădu cartea înapoi. Ea fusese tăcută tot timpul cât stătuse la castelul Manchester. Aceasta fusese cea mai lungă conversație pe care o purtase cu ea.

- Dacă nu v-ați ascunde atât de mult în spatele cărților, ați putea descoperi că vă așteaptă foarte multe lucruri în această lume.

- Mă îndoiesc, domnule, spuse ea. Nu sunt demnă de atenție. Este în regulă. M-am resemnat cu faptul că sunt menită să fiu doar de decor.

- E ridicol, spuse Garrick. De ce aveți o părere atât de proastă despre dumneavoastră?

Domnișoara Hannah Knight era o fată drăguță și era o adevărată tragedie că se considera ușor de uitat. Își dorea să facă ceva pentru ea încât să-i ridice stima de sine. Altfel, odată intrată în societate, toți ar fi călcat-o în picioare și i-ar fi sfâșiat și mai tare egoul fragil.

- Spun adevărul, spuse ea. Nimeni nu mă observă. Rareori încearcă cineva. Cărțile sunt cei mai buni prieteni pe care i-am avut vreodată.

Era o afirmație tristă, iar Garrick simțea că trebuie să facă ceva pentru a-i schimba această părere. Era hotărât, singura întrebare era ce ar fi putut să facă. Domnișoara Knight era atât de finuță și nu ar fi trebuit să-și asume rolul de piesă de decor.

- Înțeleg tăcerea dumneavoastră, spuse ea. Nu vă faceți griji pentru mine. Voi fi bine, nu trebuie să mă căsătoresc pentru a-mi găsi fericirea. Este perfect în regulă să fii marea iubire a vieții tale. Nu mă definesc prin ceea ce cred ceilalți despre mine.

Colțurile buzelor ei se ridicară într-un zâmbet.

- Chiar îmi place cine sunt.

Gura lui se deschise a surpriză. Domnișoara Knight era ștrengăriță și îi plăcea tot mai mult, pe măsură ce vorbea cu ea.

- Îmi pare rău că nu voi fi aici pentru a vă vedea ieșind în societate, spiridușule.

- Nu veți pierde prea multe, spuse ea timid și se uită spre el, întâlnindu-i privirea. Am auzit că mergeți la război.

El aprobă. Pentru prima oară, aproape regreta decizia. Garrick nu mințise. Îl întrista faptul că nu va fi acolo când ea va ieși în societate.

- Așa este. După nunta fratelui meu.

Ea aprobă solemn.

- Datoria este o povară greu de purtat. Mă voi ruga să vă întoarceți în siguranță la noi.

Garrick ar fi vrut să completeze această afirmație. Și el dorea să se întoarcă în siguranță la ea. Ea era o enigmă pe care el ar fi vrut să o descifreze și, în același timp, spera să nu o descifreze niciodată în întregime. Avea ceva ce-l atrăgea și nu-și dădea seama exact ce era. Domnișoara Knight începu să-și muște din nou buza de jos. Trebuia s-o sărute. Probabil era o greșeală, dar un sărut scurt nu putea face rău.

Se înclină spre ea și-și apăsă buzele pe ale ei. Un fior îi străbătu întregul corp la atingere. Ea trase aer în piept și respirația lor se amestecă. Perfect - ea era tot ce nu și-a închipuit vreodată că și-ar dori sau că ar fi putut avea. Oricât i-ar fi plăcut, nu ar fi putut s-o aibă pe domnișoara Hannah Knight. Garrick nu era genul de bărbat cu care doreau femeile să se căsătorească. Era prea neastâmpărat și nu era genul care să se domolească. Dacă și-ar fi unit destinul cu al ei, i-ar fi adus numai probleme. Nu ar fi vrut să-i facă asta niciodată.

Garrick se dădu un pas înapoi, înainte să facă ceva și mai nesăbuit. Ceea ce făcuse nu era un capăt de țară. Puteau să se despartă, căci nu fusese făcut niciun rău. Cel puțin nu unul care să se vadă cu ochiul liber - inima lui nu avea să mai fie niciodată la fel.

- Nu ar fi trebuit să fac asta. Iertați-mă, spuse el.

Ea își duse mâna la buze și dădu din cap absentă.

- Desigur.

Domnișoara Knight se uită la el și zâmbi.

- Scuzați-mă, domnule. Trebuie să mă pregătesc pentru cină.

Cu aceste cuvinte, trecu grăbită pe lângă el, iar parfumul ei îi umplu nările. Îl memoră și pe acesta pentru nopțile lungi care urmau. Era o amintire care avea să-l bântuie mulți ani de atunci înainte și pe care avea s-o prețuiască. Domnișoara Hannah Knight nu va lipsi niciodată din gândurile lui.

To koniec darmowego fragmentu. Czy chcesz czytać dalej?

Contele Meu Pentru Totdeauna

Contele meu pentru totdeauna

Contents

PROLOG

Osoby, które czytają tę książkę, przeczytały również

Inne książki tego autora