Scena VI
Tarsița, Lunceanu
Lunceanu: Doamna mea, iată-vă sosită cu bine în parcul d-lui Bursuflescu, care în curînd are să fie al d-voastră. (Oftează.)
Tarsița: Și de asta oftezi, d-le Lunceanu?
Lunceanu: Oftez, pentru că v-am adus chiar eu însumi în această capcană căsătorească!
Tarsița: Ce vrei să zici?
Lunceanu: Nu vă pare lucru ciudat?
Tarsița: Ciudat? pentru ce?
Lunceanu: Ah!… ați și uitat?…
Tarsița: Ce?
Lunceanu: Nu vă aduceți aminte?… (Oftează.)
Tarsița: Ce?
Lunceanu: Că acum trii luni, pe cînd moșia Bursufleni era încă a măiușei mele, v-am făcut o declarație de amor chiar aici… pe laița asta?
Tarsița: Se poate… nu-mi aduc aminte.
Lunceanu: Nu?… Nici cît erai de uimită cînd?…
Tarsița: Te flatezi, domnul meu; însă chiar așa să fie, înțălegi că, fiind în ajunul căsătoriei mele, nu se cuvine să mai pomenim de cele trecute.
Lunceanu: Înțăleg și oftez cu atît mai adînc, că tocmai eu sînt condamnat a vă cununa.
Tarsița: D-ta?… Cum?
Lunceanu: Sînt primar!… și în virtutea legii celei nouă de măritiș…
Tarsița: Primar! (Cu dispreț.) Și ai putut să te înjosești a primi?…
Lunceanu: Mă iertați, doamna mea… Cine servă țara lui, fie postul cît de mic, nu se înjosește, ci se înalță.
Tarsița: A fi… Dar nu văd pe d-l Bursuflescu…
Lunceanu: Mă duc să-i dau de știre că ai sosit… (În taină.) Și, zău, Tarsiță, ai uitat tot?
Tarsița: Iar?
Lunceanu: Nu-ți aduci aminte de nimic, nimic?…
Tarsița (cu nerăbdare): Mări dă-mi bună pace. Lunceanu (ieșind prin fund): O! femei, femei! Vîrtelniți fermecătoare!
Scena VII
Tarsița (recitativ)
Ah! iată-mă-s în fine pe pragul fericirei,
Unde m-așteapt-averea și îngerul iubirei!
Nastasi Bursuflescu supus se-nchină mie
Și cere să mă scape de trista văduviei
De-acum în avere,
În dulce plăcere
Am să viețuiesc,
De astăzi aice,
Stăpînă ferice
Eu am să domnesc.
Cădeți, voi, negre haine de doliu și jale!
Periți, voi, gânduri triste, din vesela mea cale!
Nastasi Bursuflescu pe frunte-amantei sale
Va pune o cunună de flori de portocale.
Ah! inima-mi saltă
Și mintea-mi s-exaltă
Cuprinse de-amor,
Mă simt sprintioară,
Ca orișice zboară,
Ca flutur ușor.
Căci eu în avere
Și-n dulce plăcere
Știu c-am să trăiesc.
De-acum eu aice
Stăpînă ferice
Am să-mpărățesc!
Scena VIII
Tarsița, Bursuflescu (in toaletă esagerată), Lunceanu
Bursuflescu (vine alergînd și se oprește la mijlocul scenei): Ah! doamna mea! Ce fericire!… Dați-mi voie! (Declamă:)
Dup-o lungă așteptare chiar de astăzi dimineață,
Te văd, zînă prea frumoasă, c-ai intrat ici…
Harță (după gard, strigă): La coteață!…
Tarsița: La coteață!
Bursuflescu: Nu băgați de seamă… Harță răzășul își adună rudele… Dați-mi voie! (Declamă:)
Inima-mi se-nflăcărează, cînd privesc a voastră față.
Universul în mirare vă proclamă…
Harță (după gard, strigă): Hale, rață!
Tarsița: Rață!
Bursuflescu: Ucigă-l crucea de răzăș!… Nu vă potriviți, doamna mea!
Tarsița: Da bine, ce însemnează?
Bursuflescu: Harță se ceartă cu rățoiul cel pestriț… D-le primar, ai adus registrul de căsătorie?
Lunceanu: Ba nu, domnule.
Bursuflescu: Binevoiește, te rog, a-l aduce îndată, ca să îndeplinim formalitățile…
Lunceanu: Prea bine, mă duc și mă întorc îndată cu el. (Iese prin dreapta.)
Scena IX
Tarsița, Bursuflescu, Harță (după gard)
Bursuflescu (foarte uimit): În fine… suntem singuri… Singuri! Nu ne vede decît seninul ceriului… care ne zîmbește… din naltul ceriului… unde ca niște ochi deschiși… stelele ceriului… mă cuprind de o fericire… de o uimire (i se leagă limba) care mă uimește.
Tarsița: Liniștește-te, amice, și fii felice… din toată felicitatea cea mai fericită, căci și sufletul meu… plană în regiunile ceriului… care ne privește… din naltul ceriului… unde stelele ceriului… (Se perde.)
Bursuflescu (cu foc): Destul… destul, îngere! Nu mă face să mor. (Scapătă din picioare.) Hai să ne punem pe laiță… (În parte.) De cînd sînt, n-am pățit ceea ce pățesc acum… mi s-au tăiat picioarele. (Se pun amîndoi pe laița de sub copac și caută lung unul la altul.)
Bursuflescu: Ah! nu coborî ochii, zînă!… Lasă-mă să mă oglindesc în ei… să mă scald în văpaia lor voluptoasă.
Tarsița (cochetînd): Mi-i frică… ai niște căutături așa de aprinse…
Bursuflescu: Amorul dă foc. Amorul… Ah! privește cum natura-i calmă!… Cum verdeața înverzește pe… verzele cîmpii ale naturei… Nu simți că parcă ne cade pe frunte o mană…
Tarsița (tresărind): Vai de mine!… ce mi-a căzut pe gît? (Se pleacă.)
Bursuflescu (admirînd gîtul Tarsiței): O omidă! (Ia omida.) Fericită dihanie! ai atins gîtul de ivoriu al zînei!
Tarsița (scărpinîndu-se): Valeu!… că rău mă mănîncă.
Bursuflescu (urmînd cu sentiment): Auzi freamătul frunzelor, armoniile naturei, care serbează amorul nostru?
Harță (după gard, amuță un cîne, cinele latră și o mîță miorlăiește).
Tarsița (astupîndu-și urechile): Ce-i asta? Ce-i asta?…
Bursuflescu: Nu vă spărieți… Dulăul lui Harță îi în discuție politică cu motanul!
Trio
Bursuflescu
Ah! gingașă Muză!
Porți raiul pe buză.
Tarsița (cochetînd)
De-l port, îl port, zău,
Pentru-amantul meu.
Harță (după gard)
Fost-a cînd a fost,
Ș-acu-i lucru prost.
Bursuflescu
Ah! fragedă Muză,
Lasă pe-a ta buză Să-l culeg.
Tarsița
Ba, ba.
Harță (după gard)
Tronc, Marico, fa!
(Împreună.)
Bursuflescu și Tarsița (furioși)
Nu mai este de trăit
Cu-astfel de vecini mojici.
Harță-i de nesuferit,
Trebuie-alungat de-aici.
Harță (după gard)
Frunză verde cardama,
Fa, Marico leleo, fa,
Fost-ai fost pe cind ai fost
Ș-ai rămas un lucru prost.
Bursuflescu (tare)
Bade Harță!
Harță (după portiță)
Ce poftești?
Bursuflescu
Tacă-ți gura în sfirșit;
Strigi ca surzii.
Harță (după portiță)
Iaca, mă!
Bursuflescu
Și pe noi ne-ai asurzit.
Harță (după portiță)
Mare poznă!
Bursuflescu
Ai tăcut?
Harță (după gard)
Am tăcut.
Bursuflescu
Așa, prea bine.
De nu, bade, chiar acum o-mplinești tu cu mine.
(Cătră Tarsița)
Scumpul meu odor,
Ești chiar un bujor.
Harță (după gard)
Fost-a cînd a fost
Ș-acu-i lucru prost.
Bursuflescu
Ah! plăcută floare,
Lasă-mă cu-amoare
S-o respir …
Tarsița
Ba, ba …
Harță (după gard)
Tronc, Marico, fa!
(Împreună.)
Bursuflescu și Tarsița
Nu mai este de trăit
Cu-astfel de vecini mojici.
Harță-i de nesuferit,
Trebuie-alungat de-aici.
Harță (după gard)
Ce-a fost verde s-a uscat,
Florile s-au scuturat.
Fost-ai, bade, cînd ai fost
Ș-ai rămas un lucru prost.
Tarsița: Ei! apoi nu mai este de suferit!
Bursuflescu: Nu… umfla-l-ar Rusaliile!
Tarsița: De ce nu te dezberi de dînsul?
Bursuflescu: Am cercat să-i cumpăr răzășia, dar hoțul cere scump… cît nu face.
Tarsița: Scump, nescump, îți declar, d-le Bursuflescu, că nu mă mărit, dacă nu-i depărta pe Harță din vecinătate.
Bursuflescu (cu rugăminte): Tarsițo!
Tarsița (maiestoasă): Am spus! (Iese furioasă prin fund.)
Bursuflescu (urmînd-o pănă-n fund): Tarsițo!… (Reviind.) S-a dus furioasă… Are dreptate zîna! (Arătînd casa lui Harță.) Hoțul dracului!… o face înadins… De-oi ști chiar că m-oi calici, trebuie să mîntui numaidecît cu el… (Strigă.) Harță, măi Harță!