Poezii

LA BUCOVINA

 
N-oi uita vreodata, dulce Bucovina,
Geniu-ti romantic, muntii in lumina,
   Vaile in flori,
Rauri resaltande printre stance nante,
Apele lucinde-n dalbe diamante
   Peste campii-n zori.
 
 
Ale sortii mele plangeri si surase,
Inganate-n canturi, inganate-n vise
   Tainic si usor,
Toate-mi trec prin gandu-mi, trec pe dinainte,
Inima mi-o fura si cu dulci cuvinte
   Imi soptesc de dor.
 
 
Numai langa sanu-ti geniile rele,
Care imi descanta firul vietii mele,
   Parca dormita;
Ma lasara-n pace, ca sa cant in lume,
Sa-mi visez o soarta mandra de-al meu nume
   Si de steaua mea.
 
 
Cand pe bolta bruna tremura Selene,
Cu un pas melodic, cu un pas alene
   Lin in calea sa,
Eol pe-a sa arpa bland rasunatoare
Cant-a noptii dulce, mistica cantare,
   Cant din Valhala.
 
 
Atunci ca si silful, ce n-adoarme-n pace,
Inima imi bate, bate, si nu tace,
   Tremura usor,
In fantazii mandre ea isi face cale,
Peste munti cu codri, peste deal si vale
   Mana al ei dor.
 
 
Mana doru-i tainic colo, inspre tine,
Ochiul imi sclipeste, genele-mi sunt pline,
   Inima mi-i grea;
Astfel, totdeauna cand gandesc la tine,
Sufletul mi-apasa nouri de suspine,
   Bucovina mea!
 

SPERANTA

 
Cum mangaie dulce, alina usor
Speranta pe toti muritorii!
Tristeta, durere si lacrimi, amor
Azilul isi afla in sanu-i de dor
Si pier, cum de boare pier norii.
 
 
Precum calatorul, prin munti ratacind,
Prin umbra padurii cei dese,
La slaba lumina ce-o vede lucind
Alearga purtat ca de vant
Din noaptea padurii de iese:
 
 
Asa si speranta – c-un licur usor,
Cu slaba-i lumina palinda -
Anima-nc-odata tremandul picior,
De uita de sarcini, de uita de nori,
Si unde o vede s-avanta.
 
 
La cel ce in carcere plange amar
Si blestema cerul si soartea.
La neagra-i durere ii pune hotar,
Facand sa-i apara in negru talar
A lumii paranimfa – moartea.
 
 
Si maicii ce strange pruncutu-i la san,
Privirea de lacrime plina,
Vazand cum geniile mortii se-nclin
Pe fruntea-i copila cu spasmuri si chin,
Speranta durerea i-alina.
 
 
Caci vede surasu-i de gratie plin
Si uita pericolul mare,
L-apleaca mai dulce la sanu-i de crin
Si fata-i umbreste cu par ebenin,
La pieptu-i il strange mai tare.
 
 
Asa marinarii, pe mare imbland,
Izbiti de talazuri, furtune,
Izbiti de orcanul ghetos si urland,
Speranta ii face de uita de vant,
Si spera la timpuri mai bune.
 
 
Asa virtuosii murind nu desper,
Speranta-a lor frunte-nsenina,
Speranta cea dulce de plata in cer,
Si face de uita de-a mortii dureri,
Pleoapele-n pace le-nchina.
 
 
Cum mangaie dulce, alina usor
Speranta pe toti muritorii!
Tristeta, durere si lacimi, amor
Azilul isi afla in sanu-i de dor
Si pier, cum de boare pier norii.
 

ASTA VREU, DRAGUL MEU!

 
Iubesti scumpa mea frumoasa
Ghirlandioara de-albe flori,
Ce-ncununa gratioasa
Buclele-mi ce-n vanturi zbor?
 Nu nu! nu nu!
Ce vrei dar draga tu?
 Poate roza cea tacuta,
 Care dulce se saruta
 Cu fluturii razatori?
Ba nu, nu cununa-n laur,
Cinsa-n aur, aur, aur,
Atunci este un tezaur,
 Asta vreu,
 Dragul meu!
 
 
Iubesti dulce dragulina
Doina mea de tainic dor,
Ce pe lira mea suspina
Dulce, bland, incetisor?
 Nu nu! nu nu!
Ce vrei dar draga tu?
 Poate cantul de-armonie,
 Care Eol il adie
 Printre frunze, printre flori?
Ah! cand aurul suspina,
In punguta plina, plina,
C-o cantare metalina!
 Asta vreu,
 Dragul meu!
 
 
Iubesti poate pe Selene,
Ca o candela lucind
Cand cu pasu-i lin, alene
Se preumbla surazand?
 Nu nu! nu nu!
Ce vrei dar draga tu?
 Iubesti poate alba zare,
 Ce-o sageata mandrul soare
 Peste campul inflorind?
Ah!, cand aurul dulce suna
In punguta mea nebuna,
Nu-mi mai trebe alba luna!
 Asta vreu,
 Dragul meu!
 
 
Iubesti patria-ti mareata,
Ce de glorii duce dor,
Cand in palida ei fata
Se deseamna-un viitor?
 Nu nu! nu nu!
Ce vrei dar draga tu?
 Poate visul mare, mare,
 De marire, razbunare,
 Ce-l viseaza-a ei popor?
Cand in loc de glorii, laur,
Mi-ai da aur, aur, aur.
Atunci fi-mi-ar un tezaur,
 Asta vreu,
 Dragul meu!
 

MISTERELE NOPTII

 
Cand din stele auroase
Noaptea vine-ncetisor,
Cu-a ei umbre suspinande,
Cu-a ei silfe sopotinde
Cu-a ei vise de amor;
 
 
Cate inimi in placere
Ii resalta usurel!
Dar pe cate dureroase
Cantu-i mistic le apasa,
Cantu-i bland, incetinel.
 
 
Doua umbre, albicioase
Ca si fulgii de ninsori,
Razele din alba luna
Mi le torc, mi le-mpreuna
Pentru-ntregul viitor;
 
 
Iar doi ingeri canta-n plangeri,
Plang in noapte dureros,
Si se sting ca doua stele,
Care-n nunta, usurele,
Se cunun cazande jos.
 
 
Intr-un cuib de turturele
Ca si fluturii de-usor
Salta Eros nebuneste,
Il desmiarda, l-incalzeste
Cu un vis de tainic dor;
 
 
Iar in norul de profume
Doua suflete de flori
Le desparte-al noptii mire
Cu fantastica-i soptire,
Le resfira, pana mor.
 
 
Cand pe stele aurie
Noaptea doarme usurel,
Cate inime razande,
Dar pe cate suspinande
Le delasa-ncetinel!
 
 
Dar asa ne e destinul,
Vitreg prea adeseori,
Unui lumea i-acordeaza,
Iar pe altul il boteaza
Cu-a lui roua de plansori.
 

CE-TI DORESC EU TIE, DULCE ROMANIE

 
Ce-ti doresc eu tie, dulce Romanie,
Tara mea de glorii, tara mea de dor?
Bratele nervoase, arma de tarie,
La trecutu-ti mare, mare viitor!
Fiarba vinu-n cupe, spumege pocalul,
Daca fiii-ti mandri aste le nutresc;
Caci ramane stanca, desi moare valul,
Dulce Romanie, asta ti-o doresc.
 
 
Vis de razbunare negru ca mormantul
Spada ta de sange dusman fumegand,
Si deasupra idrei fluture cu vantul
Visul tau de glorii falnic triumfand,
Spuna lumii large steaguri tricoloare,
Spuna ce-i poporul mare, romanesc,
Cand s-aprinde sacru candida-i valvoare,
Dulce Romanie, asta ti-o doresc.
 
 
Ingerul iubirii, ingerul de pace,
Pe altarul Vestei tainic surazand,
Ce pe Marte-n glorii sa orbeasca-l face,
Cand cu lampa-i zboara lumea luminand,
El pe sanu-ti vergin inca sa coboare,
Guste fericirea raiului ceresc,
Tu il strange-n brate, tu ii fa altare,
Dulce Romanie, asta ti-o doresc.
 
 
Ce-ti doresc eu tie, dulce Romanie,
Tanara mireasa, mama cu amor!
Fiii tai traiasca numai in fratie
Ca a noptii stele, ca a zilei zori,
Viata in vecie, glorii, bucurie,
Arme cu tarie, suflet romanesc,
Vis de vitejie, fala si mandrie,
Dulce Romanie, asta ti-o doresc!
 

LA HELIADE

 
De mi-ar permite-Apolon s-aleg dintre cunune,
Ghirlanda n-as alege-o de flori plapande, june,
Ci falnica cununa a bardului batran;
Eu n-as alege lira vibranda de iubire,
Ci ceea care falnic imi canta de marire,
Cu focul albei Veste aprinde al meu san.
 
 
Ghirlanda ce se-nsoara cu silfele usoare,
Pe fruntea inspirata, pe fruntea-nspiratoare,
De bucle-ncungiurata, blondine, undoind,
Placuta-i? ghirlanda – sublima insa este
Cununa cea de laur, ce santa se-mpleteste
Pe fruntea cea umbrita de bucle de argint.
 
 
Ca visul e cantarea ce-o-ntoana Eol dulce,
Cand silfele vin jalnic prin lilii sa se culce,
Sa doarma somn de ingeri pe sanul alb de flori;
Sublim insa e cantul cand tipa si ia-n goana
Talazurile negre ce turba, se rastoarna,
Si spumega ca furii si urla-ngrozitor.
 
 
Astfel iti e cantarea, batrane Heliade,
Cum curge profetia unei Ieremiade,
Cum se razbun-un vifor zburand din nor in nor.
Ruga-m-as la Erato sa cant ca Tine, barde,
De nu in viata-mi toata, dar cantecu-mi de moarte
Sa fie ca "Blestemu" – Ti… sa-l cant, apoi sa mor.
 

LA O ARTISTA

 
Ca a noptii poezie,
Cu-ntunericul talar,
Cand se-mbina, se-mladie
C-un glas tainic, lin, amar,
Tu cantare intrupata!
De-al aplauzelor flor,
Aparand divinizata,
Rapisi sufletu-mi in dor!
 
 
Ca zefirii ce adie
Canturi dulci ca un fior,
Cand prin flori de iasomie
Isi sting sufletele lor,
Astfel notele murinde,
Blande, palide, incet,
Zbor sub mana-ti tremurande,
Ca dulci ganduri de poet.
 
 
Sau ca lira sfaramata
Ce rasgeme-ngrozitor
Cand o mana inghetata
Rumpe coardele-n fior,
Astfel mana-ti tremuranda
Bate-un cantec mort si viu,
Ca furtuna descrescanda
Care muge a pustiu.
 
 
Esti tu nota ratacita
Din cantarea sferelor,
Ce eterna, nefinita,
Ingerii o canta-n cor?
Esti fiinta-armonioasa
Ce-o gandi un serafin,
Cand pe lira-i tanguioasa
Mana cantecul divin?
 
 
Ah, ca visul ce se-mbina
Palid, lin, incetisor,
Cu o raza de lumina
Ce-arde geana ochilor;
Tu cantare intrupata!
De-al aplauzelor flor
Disparand divinizata,
Rapisi sufletu-mi in dor!
 

AMORUL UNEI MARMURE

 
Ostirile-i alunga in spaima inghetata,
Cu sufletu-n ruina, un rege-asirian,
Cum stancelor arunca durerea-i inspumata
    Gemandul uragan.
 
 
De ce nu sunt un rege sa sfarm cu-a mea durere,
De ce nu sunt Satana, de ce nu-s Dumnezeu,
Sa fac sa rump-o lume ce sfasie-n tacere
    Zdrobit sufletul meu.
 
 
Un leu pustiei rage turbarea lui fuginda,
Un ocean se-mbata pe-al vanturilor joc,
Si norii-si spun in tunet durerea lor muginda,
    Gandirile de foc.
 
 
Eu singur n-am cui spune cumplita mea durere,
Eu singur n-am cui spune nebunul meu amor,
Caci mie mi-a dat soarta amara mangaiere
    O piatra sa ador.
 
 
Murindului speranta, turbarii razbunarea,
Profetului blestemul, credintei Dumnezeu,
La sinucid o umbra ce-i sperie desperarea,
    Nimic, nimica eu.
 
 
Nimica, doar icoana-ti, care ma invenina,
Nimic, doar suvenirea surasului tau lin,
Nimic decat o raza din fata ta senina,
    Din ochiul tau senin.
 
 
Si te iubesc, copila, cum repedea junie
Iubeste-n ochi de flacari al zilelor noroc,
Iubesc precum iubeste pe-o alba vijelie
    Un ocean de foc.
 
 
Din ochi de-ar soarbe geniu slabita mea privire,
De-ar tremura la sanu-mi gingasul tau mijloc,
Ai pune pe-a mea frunte in vise de marire
    Un diadem de foc.
 
 
Si-as pune soarta lumii pe buza-ti purpurie,
As pune lege lumii razandul tau delir,
As face al tau zambet un secol de orgie,
    Si lacrimile-ti mir.
 
 
Caci te iubesc, copila, ca zeul nemurirea,
Ca preotul altarul, ca spaima un azil;
Ca sceptrul mana blanda, ca vulturul marirea,
    Ca visul pe-un copil.
 
 
Si pasu-n urma-ti zboara c-o tainica manie,
Ca un smintit ce cata cu ochiu-ngalbenit,
Cu fruntea-nvinetita, cu fata cenusie
   Icoana ce-a iubit.
 

JUNII CORUPTI

 
La voi cobor acuma, voi suflete-amagite,
Si ca sa va ard fierea, o, spirite-ametite,
    Blestemul il invoc;
Blestemul mizantropic, cu vanata lui gheara,
Ca sa va scriu pe frunte, ca vita ce se-nfiara
    Cu fierul ars in foc.
 
 
Desi stiu c-a mea lira d-a surda o sa bata
In preajma mintii voastre de patimi imbatata,
    De-al patimilor dor;
In preajma mintii voastre ucisa de orgie,
Si putreda de spasmuri, si arsa de betie,
    Si seaca de amor.
 
 
O, fiarba-va mania in vinele stocite,
In ochii stinsi de moarte, pe frunti invinetite
    De sange putrezit;
Ca-n veci nu se va teme Profetul vre odata
De bratele slabite, puterea lesinata
    A junelui canit.
 
 
Ce am de-alege oare in seaca-va fiinta?
Ce foc far-a se stinge, ce drept fara sa-mi minta,
    O, oameni morti de vii!
Sa va admir curajul in vinure varsate,
In sticle sfaramate, hurii nerusinate
    Ce chiuie-n orgii?
 
 
Va vad lungiti pe patul junetii ce-ati spurcat-o,
Sufland din gura boala vietii ce-ati urmat-o,
    Si arsi pan-in rarunchi;
Sau bestiilor care pe azi il tin in fiara,
Cum lingusiti privirea cea stearpa si amara,
    Cum cadeti in genunchi!
 
 
Sculati-va!.. caci anii trecutului se-nsira,
In siruri triumfale stindardul il resfira,
    Caci Roma a-nviat;
Din nou prin glorii calca, cu fata inzeita,
Cu faclele nestinse, puterea-i impietrita,
    Poporul imparat.
 
 
Sculati-va!.. caci tromba de moarte purtatoare
Cu glasul ei lugubru racneste la popoare
    Ca leul speriat;
Tot ce respira-i liber, a tuturor e lumea,
Dreptatea, libertatea nu sunt numai un nume,
    Ci-aievea s-a serbat.
 
 
Incingeti-va spada la dantul cel de moarte,
Aci va poarte vantul, cum stie sa va poarte
    A topai in joc!
Aci va duceti valuri in mii batalioane
Cum in paduri aprinse, manat in uragane,
    Diluviul de foc.
 
 
Vedeti cum urna crapa, cenusa reinvie,
Cum murmura trecutul cu glas de batalie
    Poporului roman;
Cum umbrele se-mbraca in zale ferecate,
Si fruntile carunte le nalta de departe
    Un Cesar, un Traian.
 
 
Cad putredele tronuri in marea de urgie,
Se sfarma de odata cu lantul de sclavie
    Si sceptrele de fier;
In doua parti infernul portalele-si deschide
Spre-a incapea cu mia rasufletele hade
    Tiranilor ce pier!
 
 
In darn rasuna vocea-mi de eco repetita,
Va zguduie arama urechea amortita
    Si simtul lesinat;
Virtutea despletita si patria-ne zeie
Nu pot ca sa aprinza o singura scanteie
    In sufletu-nghetat.
 
 
Si singur stau si caut, ca uliul care cata
In inima junimii de viata-i dezbracata
    Un starv spre-a-l sfasia;
Ca pasarea de zboru-i din ceruri dizmetita,
Ca muntele ce-n fruntea-i de nouri incretita
    Un trasnet ar purta.
 
 
Dar cel putin nu spuneti ca aveti simtiminte,
Ca-n veci nu se imbraca in vestede vestminte
    Misteriul cel sant;
Caci vorba voastra suna ca plans la cununie,
Ca cobea ce ingana un cant de veselie,
    Ca rasul la mormant.
 

AMICULUI F. I

 
Visuri trecute, uscate flori
Ce-ati fost viata vietii mele,
Cand va urmam eu, cazande stele,
Cum ochiul urma un meteor,
 
 
V-ati dus cu anii, ducu-va dorul,
Precum cu toamna frunzele trec;
Buza mi-e rece, sufletul sec,
Viata mea curge uitand izvorul.
 
 
Candela stersei d-argint icoane
A lui Apolon, crezului meu,
Ma topesc tainic, insa mereu
De ale patimilor orcane.
 
 
Sau ca un nour gonit de vant,
Alerg pe calea vietii mele,
O buha care, tipand a jele,
Bantuie urma unui mormant.
 
 
Viata-mi se scurge ca si murmura
Ce-o sufla-un crivat printre pustii,
Ma usc ca crucea pusa-n campii
Si de blesteme mi-e neagra gura.
 
 
Imi tarasc soarta ca un vultur
Ce isi taraste aripa franta,
Viscolul iernii moarte ii canta,
Moarte, ii rade tot de-mprejur,
 
 
Am uitat mama, am uitat tata,
Am uitat lege, am uitat tot;
Mintea mi-e seaca, gandul netot,
Pustiul arde-n inima-mi beata.
 
 
Numai prin chaos tu imi apari,
Cum printre valuri a navei vela,
Cum printre nouri galbena stela,
Prin neagra noapte cum un fanar.
 
 
Te vad adesea frunte senina
Ca si gandirea lui Dumnezeu,
Sufletu-ti arde-n sufletul meu
C-o flama dulce, tainica, lina.
 
 
Gandind la tine nu voi sa mor,
Imi blastam insusi eu mantuirea,
Orb, nebun, care blastama firea,
Ce-ar vrea din frunte-i sa sting-un nor.
 
 
Dar daca gandul zilelor mele
Se stinse-n mintea lui Dumnezeu,
Si daca pentru sufletul meu
Nu-i loc aicea, ci numa-n stele:
 
 
Voi, cand mi-or duce ingerii sai
Palida-mi umbra in albul munte,
Sa-mi pui cununa pe a mea frunte
Si sa-mi pui lira de capatai.
 

LA MOARTEA PRINCIPELUI STIRBEY

 
Turnurile misca-n doliu a lor inimi de arama
Si un inger cu-aripi negre, cu diadema de spini,
Cu cantarea-i plangatoare lumea misca, lumea cheama,
Precum misca vantu-n cantec fata marii de senin.
 
 
Si cu ochiul plin de lacrimi natiunea cea romana,
Care are-n mii de inimi sufletul ei tremurand,
Vede cum prin nori se stinge stea cu flacara divina
Si aude-n cer un tunet si un gemet pe pamant…
 
 
A-ntristarii neagra-aripa peste lume se intinde,
Totul tace, caci durerea este muta ca un gand,
Lumea azi nimic nu vede, ochiu-i nimic nu cuprinde,
Decat cursu-acelui astru ce se sparge p-un mormant.
 
 
Cine-i acvila ce cade? Cine-i stanca ce se sfarma?
Cine-i leul ce inchide cu durere ochii sai?
Cine-i tunetul ce moare umpland lumea de alarma?..
– Este Domnul Romaniei: Barbu Dimitrie Stirbey!..
 

VENERE SI MADONA

 
Ideal pierdut in noaptea unei lumi ce nu mai este,
Lume ce gandea in basme si vorbea in poezii,
O! te vad, te-aud, te cuget, tanara si dulce veste
Dintr-un cer cu alte stele, cu-alte raiuri, cu alti zei.
 
 
Venere, marmura calda, ochi de piatra ce scanteie,
Brat molatic ca gandirea unui imparat poet,
Tu ai fost divinizarea frumusetii de femeie,
A femeiei, ce si astazi tot frumoasa o revad.
 
 
Rafael, pierdut in visuri ca-ntr-o noapte instelata,
Suflet imbatat de raze si d-eterne primaveri,
Te-a vazut si-a visat raiul cu gradini imbalsamate,
Te-a vazut plutind regina printre ingerii din cer
 
 
Si-a creat pe panza goala pe Madona dumnezeie,
Cu diadema de stele, cu surasul bland, vergin,
Fata pala-n raze blonde, chip de inger, dar femeie,
Caci femeia-i prototipul ingerilor din senin.
 
 
Astfel eu, pierdut in noaptea unei vieti de poezie,
Te-am vazut, femeie stearpa, fara suflet, fara foc,
Si-am facut din tine-un inger, bland ca ziua de magie,
Cand in viata pustiita rade-o raza de noroc.
 
 
Am vazut fata ta pala de o bolnava betie,
Buza ta invinetita de-al coruptiei muscat,
Si-am zvarlit asupra-ti, crudo, valul alb de poezie,
Si paloarei tale raza inocentei eu i-am dat.
 
 
Ti-am dat palidele raze ce-nconjoara cu magie
Fruntea ingerului-geniu, ingerului-ideal,
Din demon facui o santa, dintr-un chicot, simfonie,
Din ochirile-ti murdare, ochiu-aurorei matinal.
 
 
Dar azi valul cade, crudo! dismetit din visuri sece,
Fruntea mea este trezita de al buzei tale-nghet
Si privesc la tine, demon, si amoru-mi stins si rece
Ma invata cum asupra-ti eu sa caut cu dispret!
 
 
Tu imi pari ca o bacanta, ce-a luat cu-nselaciune
De pe-o frunte de fecioara mirtul verde de martir,
O fecioar-a carei suflet era sant ca rugaciunea,
Pe cand inima bacantei e spasmodic, lung delir.
 
 
O, cum Rafael creat-a pe Madona dumnezeie,
Cu diadema-i de stele, cu surasul bland, vergin,
Eu facut-am zeitate dintr-o palida femeie,
Cu inima stearpa, rece si cu suflet de venin!
 

* * *

 
Plangi, copila? – C-o privire umeda si rugatoare
Poti din nou zdrobi si frange apostat-inima mea?
La picioare-ti cad si-ti caut in ochi negri-adanci ca marea,
Si sarut a tale mane, si-i intreb de poti ierta.
Sterge-ti ochii, nu mai plange!.. A fost cruda-nvinuirea,
A fost cruda si nedreapta, fara razem, fara fond.
Suflete! de-ai fi chiar demon, tu esti santa prin iubire,
Si ador pe acest demon cu ochi mari, cu parul blond.
 

EPIGONII

 
Cand privesc zilele de-aur a scripturelor romane,
Ma cufund ca intr-o mare de visari dulci si senine
Si in jur parca-mi colinda dulci si mandre primaveri,
Sau vad nopti ce-ntind deasupra-mi oceanele de stele,
Zile cu trei sori in frunte, verzi dumbravi cu filomele,
Cu izvoare-ale gandirii si cu rauri de cantari.
 
 
Vad poeti ce-au scris o limba ca un fagure de miere:
Cichindeal gura de aur, Mumulean glas cu durere,
Prale firea cea intoarsa, Daniil cel trist si mic,
Vacarescu cantand dulce a iubirii primavara,
Cantemir croind la planuri din cutite si pahara,
Beldiman vestind in stihuri pe razboiul inimic.
 
 
Lira de argint, Sihleanu – Donici cuib de-ntelepciune,
Care, cum rar se intampla, ca sa mediteze pune
Urechile ce-s prea lunge ori coarnele de la cerb;
Unde-i boul lui cuminte, unde-i vulpea diplomata?
S-au dus toti, s-au dus cu toate pe o cale nenturnata.
S-a dus Pann, finul Pepelei, cel istet ca un proverb.
 
 
Eliad zidea din visuri si din basme seculare
Delta biblicelor sante, profetiilor amare,
Adevar scaldat in mite, sfinx patrunsa de-nteles;
Munte cu capul de piatra de furtune detunata,
Sta si azi in fata lumii o enigma nesplicata
Si vegheaz-o stanca arsa dintre nouri de eres.
 
 
Bolliac canta iobagul s-a lui lanturi de arama;
L-ale tarii flamuri negre Carlova ostirea cheama,
In prezent vrajeste umbre dintr-al secolilor plan;
Si ca Byron, treaz de vantul cel salbatic al durerii,
Palid stinge-Alexandrescu santa candel-a sperarii,
Descifrand eternitatea din ruina unui an.
 
 
Pe-un pat alb ca un lintoliu zace lebada murinda,
Zace palida vergina cu lungi gene, voce blanda -
Viata-i fu o primavara, moartea-o parere de rau;
Iar poetul ei cel tanar o privea cu imbatare,
Si din lira curgeau note si din ochi lacrimi amare
Si astfel Bolintineanu incepu cantecul sau.
 
 
Muresan scutura lantul cu-a lui voce ruginita,
Rumpe coarde de arama cu o mana amortita,
Cheama piatra sa invie ca si miticul poet,
Smulge muntilor durerea, brazilor destinul spune,
Si, bogat in saracia-i, ca un astru el apune,
Preot desteptarii noastre, semnelor vremii profet.
 
 
Iar Negruzzi sterge colbul de pe cronice batrane,
Caci pe mucedele pagini stau domniile romane,
Scrise de mana cea veche a-nvatatilor mireni;
Moaie pana in coloarea unor vremi de mult trecute,
Zugraveste din nou iarasi panzele posomorate
Ce-aratau faptele crunte unor domni tirani, vicleni.
 
 
S-acel rege-al poeziei, vecinic tanar si ferice,
Ce din frunze iti doineste, ce cu fluierul iti zice,
Ce cu basmul povesteste – veselul Alecsandri,
Ce-nsirand margaritare pe a stelei blonda raza,
Acum secolii strabate, o minune luminoasa,
Acum rade printre lacrimi cand o canta pe Dridri.
 
 
Sau visand o umbra dulce cu de-argint aripe albe,
Cu doi ochi ca doua basme mistice, adance, dalbe,
Cu zambirea de vergina, cu glas bland, duios, incet,
El ii pune pe-a ei frunte mandru diadem de stele,
O aseaza-n tron de aur, sa domneasca lumi rebele,
Si iubind-o fara margini, scrie: "visul de poet".
 
 
Sau visand cu doina trista a voinicului de munte,
Visul apelor adance si a stancelor carunte,
Visul selbelor batrane de pe umerii de deal,
El desteapta-n sanul nostru dorul tarii cei strabune,
El revoaca-n dulci icoane a istoriei minune,
Vremea lui Stefan cel Mare, zimbrul sombru si regal.
 

…

 
Iara noi? noi, epigonii?.. Simtiri reci, harfe zdrobite,
Mici de zile, mari de patimi, inimi batrane, urate,
Masti razande, puse bine pe-un caracter inimic;
Dumnezeul nostru: umbra, patria noastra: o fraza;
In noi totul e spoiala, totu-i lustru fara baza;
Voi credeati in scrisul vostru, noi nu credem in nimic!
 
 
Si de-aceea spusa voastra era santa si frumoasa,
Caci de minti era gandita, caci din inimi era scoasa,
Inimi mari, tinere inca, desi voi sunteti batrani.
S-a intors masina lumii, cu voi viitorul trece;
Noi suntem iarasi trecutul, fara inimi, trist si rece;
Noi in noi n-avem nimica, totu-i calp, totu-i strain!
 
 
Voi, pierduti in ganduri sante, convorbeati cu idealuri;
Noi carpim cerul cu stele, noi manjim marea cu valuri,
Caci al nostru-i sur si rece – marea noastra-i de inghet,
Voi urmati cu rapejune cugetarile regine,
Cand, plutind pe aripi sante printre stelele senine,
Pe-a lor urme luminoase voi asemenea merg?ti.
 
 
Cu-a ei candela de aur palida intelepciune,
Cu zambirea ei regala, ca o stea ce nu apune,
Lumina a vietii voastre drum de roze semanat.
Sufletul vostru: un inger, inima voastra: o lira,
Ce la vantul cald ce-o misca cantari molcome respira;
Ochiul vostru vedea-n lume de icoane un palat.
 
 
Noi? Privirea scrutatoare ce nimica nu viseaza,
Ce tablourile minte, ce simtirea simuleaza,
Privim reci la lumea asta – va numim vizionari.
O conventie e totul; ce-i azi drept mane-i minciuna;
Ati luptat lupta desarta, ati vanat tinta nebuna,
Ati visat zile de aur pe-asta lume de amar.
 
 
"Moartea succede vietii, viata succede la moarte",
Alt sens n-are lumea asta, n-are alt scop, alta soarte;
Oamenii din toate cele fac icoana si simbol;
Numesc sant, frumos si bine ce nimic nu insemneaza,
Impartesc a lor gandire pe sisteme numeroase
Si pun haine de imagini pe cadavrul trist si gol.
 
 
Ce e cugetarea sacra? Combinare maiestrita
Unor lucruri nexistente; carte trista si-ncalcita,
Ce mai mult o incifreaza cel ce vrea a descifra.
Ce e poezia? Inger palid cu priviri curate,
Voluptos joc cu icoane si cu glasuri tremurate,
Strai de purpura si aur peste tarana cea grea.
 
 
Ramaneti dara cu bine, sante firi vizionare,
Ce faceati valul sa cante, ce puneati steaua sa zboare,
Ce creati o alta lume pe-asta lume de noroi;
Noi reducem tot la pravul azi in noi, mani in ruina,
Prosti si genii, mic si mare, sunet, sufletul, lumina -
Toate-s praf… Lumea-i cum este… si ca dansa suntem noi.