Inima Timpului

Capitolul doi "Reversul"

Pe cealaltă parte a Inimii Timpului, doi ani mai târziu ... și peste o mie de ani în viitor.

Scrisoarea a fost adresată sanctuarului din Hogo. Bunicul Hogo se uită la plicul elegant pe care îl trimisese mesagerul în timp ce îl ducea înapoi la masă, unde beau ceai. Înainte de a bate la ușă, se bucura de liniște și liniștea casei de obicei supra activă.

Toți ceilalți ieșiseră pe seară. Tama a fost la camera de joc din oraș cu prietenii, și Kyoko a plecat la bibliotecă pentru a studia, în timp ce doamna Hogo a plecat să facă niște cumpărături.

Ridicând un cuțit mic de pe masă, bunicul a trecut cu atenție lama ascuțită prin plicul cu marcaj de aur. Găsi înăuntru, trăgând o scrisoare notarială pe hârtie cu mult aur și începu să o citească. Cu cât citea mai mult, cu atât ochii deveniseră mai largi. A fost o bursă, o bursă completă la o școală foarte scumpă la marginea celeilalte părți a orașului.

"Universitatea KL." Bătrâna sa voce a fost uimită pentru prima dată de mulți ani. Și a citit, că totul ar fi fost plătit integral, chiar și costul căminului la care avea să se cazeze și a fost semnat de fondatorul școlii, cu inițialele lui, citind K.L.

Bătrânul chip al bunicului se ridică în cel mai strălucitor zâmbet pe care îl avea de mult timp. Kyoko urma să fie mai mult ca fericită. Știa că era îngrijorată că lipsa atât de mult de la școală ar fi împiedicat-o să fie acceptată în orice academie, iar acum ar merge la una care să depășească orice altă academie din regiune.

Se încruntă la gândul... A fost cea mai dificilă școală de intrat, pentru că nu știa pe nimeni care să fi reușit când a aplicat. De asemenea, se zvonea că au foarte puțini studenți din cauza cerințelor extrem de ridicate doar pentru înscriere. Cum a fost acceptată într-un loc în care nici măcar nu a solicitat?

Mintea lui a revenit la ultimii doi ani. A luat-o pe Kyoko pentru a se întoarce în bătaia lucrurilor după ce s-a întors din casa sanctuarului atât de dezorientată. Toți fuseseră confuzi când se întorsese brusc, pentru că nu și-a amintit prea mult de momentul în care dispăruse.

Familia Hogo știa unde a plecat, pentru că a alunecat înapoi și a trecut de mai multe ori prin portalul de timp ... Kyoko a fost singura care a avut brusc amnezie despre asta.

Nici nu-și aduse aminte de Toya. Dar pentru bunicul a fost bine, pentru că ar fi mai bine dacă ar fi uitat, oricum, de gardianul care trecea prin timp oricând. A fost cel mai bine că a uitat totul despre cealaltă parte și pericolul pe care-l adusese.

Ochii i se întoarseră trist pentru o clipă. Da, familia cunoștea cel mai mult tot ce se întâmplase pentru că Kyoko s-ar fi întors și s-ar fi întors între lumi și în timp ce din această parte, îi va umple de cele mai recente întâmplări. De asemenea, putea să spună că a ascuns multe lucruri pe care nu le dorea să le știe. Lucruri pe care nu le-ar fi cunoscut niciodată pentru că uitase aceste secrete.

Chiar și după ce fratele ei mai mic, Tama, îi spusese o mulțime de ceea ce știa; ea doar clătină din cap și își coborî ochii. Își amintea doar că era singură în cealaltă lume. O lume plină de monștri.

Bunicul și-a subțiat buzele în timp ce se gândea. Știa că lucrurile fuseseră stabilite, deoarece Kyoko a spus că își amintea ceva despre Gardianul Inimii de Cristal care se întorcea în ea și că asta s-a terminat. După câteva săptămâni, se aruncase singură înapoi în școala ei și lua calificative excelente, și acum toate cestea fuseseră plătite. Bunicul auzi ușa deschisă și surâsul i s-a lărgit.

Sărutând scrisoarea ca și cum ar fi fost un farmec de noroc sfânt, el și-a privit nepoata care mergea în bucătărie... Kyoko urma să iubească asta.

*****

Trei săptămâni mai târziu…

Ochii de aur priveau cum fata din trecut se apropia de academie. El o găsise și cumva ar face lucrurile din nou. Simți scutul său uman alunecând pentru o clipă, când ochii lui plin de aur lichid, în memoria tuturor lucrurilor care se petrecuseră în acea zi fatală în mijlocul unui câmp de luptă mortal.

Radiațiile soarelui de dimineață venind în fereastră aruncau o umbră ciudată în spatele lui, în imaginea aripilor. Își ridică mâna cu gheare și își îngustă ochii, urmărind cum ghearele se retraseră pe mantaua lui umană.

Întorcându-și ochii bântuiți înapoi la preoteasă, își calmă puterile interioare. A fost timpul și, cu puritatea lui Kyoko, a simțit trezirea răului și în jurul lui. Lupta neterminată va începe în curând. De data aceasta... el nu ar face aceeași greșeală.

Kyoko se uită la clădirea imensă. Pentru ea aproape arăta ca un castel măreț dintr-un trecut necunoscut. Își zâmbi în sine. Pur și simplu nu putea să o ajute. Era încă atât de fericită după ce a aflat despre bursă și despre faptul că ar locui aici.

Se uită înapoi la Tama. El a fost de mare ajutor că a venit să o ajute cu sacii și să se stabilească. Kyoko a fost bucuroasă că i-a vorbit mamei și bunicului să rămână acasă și să-și spună la revedere de acolo. Acum se simțea aproape luminată de această cantitate imensă de libertate și respiră adânc, savurând-o.

"Kyoko, o să stai acolo toată ziua sau o să mergem să îți găsim camera de dormit?" Tama bâjbâi, deși și pe el îl impresiona. Se uită în sus la ușa gigantică care ducea la ușile principale.

Kyoko a ridicat harta în mâna ei și a arătat o clădire enormă care se conectase la partea dreaptă a academiei. ” Ar trebui să fie clădirea potrivită.” Se întoarse și-i făcu un semn cu Tama. "Mulțumesc că m-ai ajutat în această dimineață."

Tama zâmbi, simțindu-se puțin jenat. "Sigur Kyoko, la urma urmei, mă scapi de tine pentru o vreme, și asta e destul de plătit". S-a afundat și a ieșit încercând să iasă din ea tot timpul, murind de râs.

Kyoko începu să-l urmărească, dar se opri în mijlocul treptei, simțindu-i ochii.

În timp ce briza a suflat părul ei roșcat de pe fața ei, ea a ridicat ochii spre clădire, întrebându-se ai cui ochi o mângâiau, dar nu putea vedea pe nimeni. Ea a fost capabilă să simtă lucruri ciudate în ultimii ani și ea știa fără îndoială că cineva era acolo... privind-o. Aproape că simțea că o atinge.

Se gândi că văzu o mișcare la o fereastră superioară, dar, după o inspecție mai atentă, o găsi goală. Kyoko înălță un oftat înăuntru, realizând că sentimentul ciudat dispăru. Își mușcă încet buza de jos, așteptând ca dezamăgirea să plece. Învinsă în cele din urmă l-a prins pe Tama când intra pe ușă. Amândoi au înghețat când s-au uitat în jur.

”Locul ăsta e minunat,” șopti Tama, în timp ce privi în sus, apoi se aplecă pentru a adăuga cu o voce serioasă. "Poate dorești să păstrezi acea hartă... te cunosc, te vei pierde aici".

Kyoko părea să nu-l audă, în timp ce ochii îi rătăceau în interiorul sălii principale. Sala în care locuiau era de cel puțin trei etaje înălțime, cu scări care se rostogoleau până la celelalte etaje într-o spirală. Pe o parte, era o bibliotecă enormă, în timp ce cealaltă parte arăta ca o zonă de agrement, iar în mijloc era un candelabru gigantic atârnat de tavanul înalt boltit.

” Mi-ar plăcea foarte mult să văd asta căzând,” confirmă ea cu o înghițitură.

Mai jos erau zone de ședere cu mobilier de pluș. Studenții erau deja ocupați și făceau diferite lucruri, deși era foarte devreme dimineața. Vroia să fie aici cât mai curând posibil, și acum era 7:30. Ea se uită repede la hârtie, întrebându-se unde ar trebui să meargă.

Mormăind, ea se uită peste umăr la Tama și arăta în sus scările în spirală în fața lor. Aveau patru valize între ele, de vreme ce Kyoko se mișca de fapt și erau foarte grele.

Expresia lui Tama a scăzut. "Cred că glumești." El a dat drumul mânerului celei mai mari valize, știind că roțile de pe fundul lui nu ar fi ajutat de data asta. "Am doar 12 ani pentru ca să strig cu voce tare."

Ea își întări umerii în hotărâre.

Kyoko a fost surprins când o voce masculină din spatele ei a întrebat: "Sunteți domnișoara Kyoko Hogo?"

Se întoarse instantaneu spunând: "Da".

Ochii ei s-au lărgit când s-au întâlnit cu un tip foarte frumos. Avea uimitori ochi albaștri și păr lung și întunecat care era prins în spate într-o coadă de cal. Privind cu uimire, simți că o briză ciudată îi mângâie fața. Capetele părului ei moale îi gâdilau obrajii, pe măsură ce îl prinse briza.

Îi arătă un zâmbet foarte fermecător. Apoi, spre uimirea ei, el și-a frânt degetele și doi tipi au ieșit aproape de nicăieri, și-au luat sacii și au urcat scările cu ei. Ochii lui Kyoko se lărgiseră în timp ce îi privea, dar înainte de a putea spune ceva, celălalt tip îi luase mâna în a lui și o aduse la buze, îi dădu un sărut ca de prinț.

Numele meu este Kotaro și nu aș vrea să văd pe cineva așa de frumos că trebuie să transporte ceva atât de greu. Acum, dacă mă vei urma, îți voi arăta dormitorul tău." Ținând mâna în a lui, Kotaro se întoarse cu încredere și porni pe scări.

Căldura bruscă care se răspândi de-a lungul degetelor lui și în braț părea să continue să se răspândească în corpul lui... trezindu-i sângele de gardian. Era secretul ei păstrat. Kotaro îi dădu mâna strâns, știind că era cea pe care o așteptase cu așa răbdare. A simțit că era al doilea care a urcat în cameră.

Kyoko ridică o sprânceană delicat, gândindu-se în sine: "Zeii m-au salvat de băieți. În ce am intrat?'

Întorcându-se, ridică din umeri la Tama, care stătea acolo cu gura deschisă. Kyoko își înclină capul în lateral și ridică o sprânceană. "Tama fii atent, ai putea să prinzi muște așa." Apoi, înainte de a se putea redresa, s-a întors și a urmat forma tipului cunoscut doar ca Kotaro.

Ea a creat-o mental pentru ea pe tabla ei imaginară, unde păstrase scorul în secret pentru ea și Tama. L-a auzit în spatele ei, în timp ce urca pe scări, și acum știa că va câștiga jocul.

Au trecut de un alt tip în josul scărilor și, în timp ce el a trecut fără să se uite la ea, a simțit o clipire prin inima ei și respirația i s-a oprit. Toate sunetele au dispărut în timp ce el a trecut cu mișcare înceată. Apoi, totul s-a întors la mult prea normal pe măsură ce inima ei a depășit bătăile, apoi a urcat.

Un sentiment de neliniște se strecură pe pielea ei ca și cum ar fi lipsit ceva... sau mai mult ca și cum ar fi pierdut ceva și îi lipsea teribil. Încercând să zdruncină reacția ciudată, nici măcar nu se întoarse să se uite la cine o făcuse, simțind că în acel moment era mai bine să nu știe.

"Ei bine, măcar sunt destui băieți pe aici pentru ca voi să săriți peste", a șoptit Tama făcând-o pe Kyoko să mârâie mental.

În vârful scărilor se întoarse, urmându-l pe Kotaro pe un hol lung, cu multe uși pe ambele părți. Ea presupunea că acestea erau camerele de dormit, dar nu a încetinit deloc sau nu s-a oprit la nici una dintre ele. La capătul holului era o ușă pe care se citește NU intra. Era puțin cam confuză atunci când Kotaro și cei doi purtându-le sacii grațios printre ele ca și cum ar fi aparținut locului, doar pentru a se întoarce la un alt zbor pe scări.

Tama s-a închis de Kyoko și a bombănit: "Cred că te trimit în temniță."

Kyoko a zâmbit peste umăr la ea: - Noi mergem în sus nu jos figuranto.

“Atunci, o cameră rece în vârful turnului, “ Tama se răsuci spre spate cu capul.

“Ei bine, cel puțin eu voi rămâne în formă,“ spuse ea, în timp ce ajunseră la vârful unui alt refugiu elegant de scări, apoi s-au întors pe un alt hol, dar acesta era frumos. Părea că podeaua era chiar făcută din marmură. Ușile erau foarte îndepărtate. În această sală erau doar trei camere și își făcea griji pentru sine că poate Kotaro nu știa unde ar fi presupus că ar trebui să fie.

Kotaro a mers la ultima ușă, gândindu-se că trebuie să fie o persoană foarte specială, pentru că în acest hol nu erau prea mulți oameni lăsați să știe că este cea mai bună cameră din întregul campus. A pășit în fața ușii și a așteptat-o pe ea și pe tânăra ei prietenă să îi ajungă.

Kotaro se mira, ea era nervoasă. El putea să miroasă. Se uita în ochii ei furtunoși de smarald și-și simți deja inima tremurândă, dar deocamdată, el ar face așa cum i s-a spus.

Își ținea mâna, cu palma în sus. "Acum voi pleca, dar dacă este nevoie de ceva..." El îi dădu cheia de la camera ei și, arătându-i o privire care o făcu să fie roșie, se aplecă galant, apoi le făcu semn celor doi bărbați să-l urmeze.

Kyoko și Tama s-au întors și i-au privit cu sprâncenele ridicate până când au ieșit din vizor, apoi Kyoko a aruncat o privire spre ușă și a respirat. Chiar pe ușă pe o plăcuță de identificare a citit Kyoko Hogo în litere de aur.

Tama a lovit-o pe sora lui pe umăr chicoting. "Știi... poți prinde muște în felul ăsta."

Kyoko își roti ochii în timp ce ea își șterse mental punctul pe care și-l dăduse mai devreme. Luând cheia, a descuiat ușa și a deschis-o timid, privind înăuntru.

Ochii lui Tama au fost la fel de mari ca farfuriile și el a trecut în spatele ei. “În niciun caz! Această cameră este aproape cât toată casa noastră. " Vocea plină de uimire a produs ecou în liniște. “Ai putea deschide un club de dans în depozit în această piesă.

“Deci îți place temnița mea?“ Kyoko a adăugat punctul înapoi unde a aparținut.

*****

Două ore mai târziu, după ce ea i-a mulțumit lui Tama și l-a trimis afară, Kyoko stătea în baie, punându-i lucrurile pe rafturi. Se uită din nou la cadă, care era suficient de mare pentru cinci persoane.

Murmurând, ea imita cuvintele fratelui ei mai mic, "În nici un caz!"

Simțea părul stând pe gât în spate, întrebându-se din nou dacă era o greșeală. “Da,“ șopti ea pentru sine. Cineva i-ar arăta oricând și i-ar spune să-și împacheteze lucrurile. Știa doar că ar trebui să se afle într-o cameră nepotrivită.

Kyoko a plecat și s-a uitat în jurul dormitorului. Patul era cel mai mare pat pe care-l văzuse vreodată, și deja făcut complet, complet cu pătură pufoasă și tot. Camera era frumoasă cu purpuriu și albastru din care era făcut covorul păros și patul. Erau stropi de roșu închis ici și colo și un dulap suficient de mare pentru a se pierde în el.

Intră în sufragerie, unde totul era în negru și aur, echipat cu tot ce putea fi dorit de cineva. Ea deja a verificat bucătăria. Era echipată pe deplin. Kyoko clătină din cap pentru a unsprezecea oară. "În niciun caz." Ea își mușcă buza de jos, întrebându-se ce să facă acum. Era dimineața zilei de sâmbătă, și cursurile nu încep până luni.

“Ei bine, nu pot să mă ascund aici toată ziua,“ a mormăit ea în sine.

Simțindu-se ca și cum se plimba în jur unde nu ar fi trebuit să fie, Kyoko se îndreptă spre ușă și își împinse capul în hol. Fără să vadă pe nimeni, a ieșit și a închis ușa în urma ei, apoi a mers în liniște înapoi pe scările care duceau în jos.

Din nou, avea sentimentul că ar fi urmărită și i-a trecut un tremur pe șira spinării, dar ea continua să meargă, nu îndrăznea să se întoarcă și să se uite.

‘Ea mă poate simți,‘ își spuse Kyou. Poate puterile ei nu erau îngropate așa de adânc cum se temea. Îl cunoștea pe cel de-al doilea care a părăsit camera ei, și el a inhalat mirosul plin de viață... savurându-l.

Memoria mirosului ei părea să reîmprospăteze alte amintiri. "În curând preoteasă, noi îți vom descoperi din nou puterile. Poți alege să le ascunzi... dar nu pentru mult timp. " Se aplecă pe perete de pe hol, cu ochii săi aurii, urmărind-o până când nu se mai vedea.

*****

Kyoko ar fi putut respira puțin mai ușor odată ce s-a aflat la parter. Ea a observat că acum o să fie cu oameni de vârsta ei. Susținând și zdruncinând ultima ciudățenie de la etaj, Kyoko stătea acolo pierdută în gânduri pentru încă un moment.

Nu a putut să o facă atunci când simțurile ei au fost lovite așa. Uneori, ea dorea ca să nu simtă lucrurile deloc. A împins-o până la capătul gândirii în timp ce privea în jurul parterului mare al clădirii. “Am nevoie de un comutator de pornire și oprire pentru acest lucru,“ murmură ea, încă gândindu-se la vibrațiile stranii pe care le-a avut doar cu un moment înainte.

Se uită la bibliotecă și apoi se uită repede spre cealaltă parte, hotărând că dorește să afle mai întâi despre această zonă. Exersarea îi fusese obișnuință atâta timp de când își amintea și dorea să rămână așa. În ultimii doi ani, ea a învățat arte marțiale de tot felul, și a iubit libertatea de mișcare care i-a dat corpului ei mlădiere.

Trecând în camerele de recuperare, a observat că există multe zone de antrenament diferite. Într-una din cele mai mari săli de gimnastică, putea vedea prin geam. Nu putea rezista să se oprească și să le privească pentru o clipă. Doi oameni păreau că s-au luptat cu sabia. Auzind zgomotul de metal pe metal, ridică o sprânceană. Trecând mai aproape de ușa camerei, ea a rămas în ascultare.

"Nu acorzi atenție Suki." Cel care era îmbrăcat în negru vorbea cu o voce tânără de bărbat, în timp ce se răsuci și-l bătu pe celălalt pe fund râzând.

Kyoko nu putea să vadă chipul fiecăruia, pentru că purtau măști de protecție.

„Shinbe!" a venit o voce foarte furioasă, dar feminină. Apoi, fără avertisment, persoana a sărit înainte și l-a lovit în cap, mai mult ca și cum i-a lovit cu capul cu sabia, apoi a scos casca de pe cap.

Kyoko a fost surprinsă să vadă curgerea lungă de păr brun afară și în jos pe spatele fetei, în timp ce se îndreptă spre celălalt și o pocni în piept cu degetul, cu un spasm de sprânceană. "Este greu să te lupți serios când ești așa de rău."

Shinbe își lăsă capul pe spate rânjind. Într-un fel de predare și-a aruncat ambele mâini în aer, susținând. "Îmi pare rău Suki, dar a fost... și nu l-ai protejat." Simțind o mișcare de senzație de furnicături în valuri pe pielea lui, se încruntă, apoi întoarse încet privirea de ametist spre fata care stătea în ușă: "Aha, se pare că avem un vizitator."

Kyoko a văzut cum fata, pe nume Suki, se roșea, înfruntând încă privirea adversarului, apoi se întoarse de la el, mergând spre ea cu un zâmbet larg.

"Bărbați", și-a rotit ochii înainte de a-și întinse mâna într-o manieră prietenoasă. "Bună, sunt Suki, și această scuză proastă pentru un tip este Shinbe", și-a aruncat degetele spre tipul care se plimba în spatele ei, încă rânjind.

“Suki,“ exclamă tânărul pe nume Shinbe. “M-ai rănit în viteză.“ El a subliniat afirmația punându-și ambele mâini peste inima sa.

Suki se încruntă asupra lui, "Shinbe... dacă te-aș putea răni, creierul tău ar fi scăpat dintre urechi de acum înainte de toate loviturile pe care m-ai forțat să ți le dau".

Shinbe își ridică sprâncenele: "Știi că iubesc dragostea dură cu care mă atragi".

"Îți voi arăta o dragoste tare aici într-un minut, dar nu vreau să sperii noua fată", a țintit Suki.

Kyoko o plăcea deja și luându-i mâna într-o agitare fermă, a zâmbit. "Bună, sunt Kyoko Hogo, dar vă rog doar Kyoko."

Se uită la tipul care stătea în spatele lui Suki. "Este foarte frumos să vă cunosc pe amândoi". Era ceva cu ochii lui care atrăgea atenția lui Kyoko. Ei erau uimitori de culoare ametist și foarte uluitori. Părul era puțin mai lung decât lungimea umărului și foarte întunecat, cu evidențieri albastre. Îi aducea aminte de o cântăreață din grupurile de rock din anii 80.

Suki zâmbi de la ureche la ureche. "Hei, am auzit despre tine. Da, știam că vii azi. Voiam să vin în căutarea ta și să-ți arăt împrejurimile. Dintr-o dată, ea se uită la fața ei și își întoarse capul în lateral, fixându-l pe Shinbe cu o privire fermă: "Nu aș face asta dacă aș fi tu".

Kyoko își înclină capul pentru o privire. Destul de sigur... mâna tipului s-a oprit în mijlocul aerului, aproape atingând fundul lui Suki și zâmbea cu un ochi înstelat.

Shinbe oftă și își aruncă mâna: "Într-o zi, o să-mi dau seama cum știi, chiar și atunci când nu te uiți."

Suki doar a strigat: "Eu doar fac asta, asta e tot!" Dându-i lui Kyoko un zâmbet prietenos, ea a spus: "Vino cu mine și o să mă schimb rapid." O luă pe Kyoko de mână și o trase afară pe ușă.

Kyoko se întoarse spre Shinbe ca să-l vadă fluturând. 'Acestea două vor fi pline de distracție,' se gândi ea în timp ce ea era trasă în vestiarul pentru femei.

Suki putea să spună că îi plăcea de Kyoko și, din anumite motive, simțea că o cunoștea fără să o cunoască. "Kyoko, spune-mi puțin despre tine în timp ce mă schimb", a spus ea pășind în spatele peretelui despărțitor.

Kyoko se așeză pe o bancă, simțindu-se complet confortabilă în jurul lui Suki. "Ei bine, vin dintr-un mic cartier din cealaltă parte a orașului. Și din anumite motive, din senin, am primit o scrisoare spunând că am o bursă aici." Kyoko auzea "da" a lui Suki, așa că continuă. "Chiar nu știu cum am primit o bursă pentru care nici măcar nu am aplicat."

Suki putea să audă întrebarea în acea declarație și a zâmbit, scoțând capul afară. "Nu-ți face griji. Ai venit aici, așa cum am făcut eu." Ea a dispărut din nou în spatele separeului, adăugând: "Niciodată nu am aplicat aici nici eu."

Kyoko se încruntă: "Dar de ce? Trebuie să existe un motiv. Știi ?"

Suki s-a întors în jur, acum schimbată complet. Se așeză să-și pună pantofii de tenis. "Da, mi-am dat seama. Ei bine, ceva cam așa oricum. Tipul care deține această școală caută oameni cu... " Suki se opri, înclinându-și puțin capul, "... abilități unice". Ea ridică din umeri și adăugă: " S-ar putea să ai multe de folosit când te vei întâlni cu ceilalți care trăiesc aici." Ea a zâmbit, știind că avea dreptate.

Dintr-o dată, Suki s-a ridicat și a aruncat un pantof în ușa vestiarului, smiorcăind în triumf atunci când a auzit bombănitul ușor din partea cealaltă. Recuperând pantoful, se așeză înapoi pentru a-l trage. "Deci acum, ce abilitate unică ai?"

Răsuflarea lui Kyoko păru să se oprească pe măsură ce mintea îi deversa. Nimeni nu putea să știe că ea era o preoteasă. Se încruntă cu grijă la Suki și apoi se uită repede, răspunzând: "Niciuna din care știu."

Suki ridică o sprânceană, dar ridică din umeri, știind că o să afle mai devreme sau mai târziu. "Haide să mergem. Shinbe probabil ne așteaptă oricum." Deschise ușa și destul de sigur, Shinbe stătea acolo destul de aproape de ușă pentru a le asculta. El le-a zâmbit nevinovat, tot timpul înapoia lor.

Suki închise ușa în spatele lor și arătă semnul de pe ușă. "Shinbe, nu poți să citești? Asta spune că Camera de dulapuri pentru femei." Îi aruncă o privire ascuțită.

Shinbe ridică din umeri: "Da, de aceea stau lângă el." El a sărit rapid din drum când ea a dat mâna cu el. „Suki!“ Sunt un bărbat ... Am nevoie de afecțiune. Ce modalitate mai bună de a afla cum funcționează mintea femeii decât de a o achiziționa? "

"Poți să-ți faci cercetările în bibliotecă", a spus Suki printre dinții scrâșniți.

Shinbe rânji. "Dragă Suki, fiecare carte despre mintea feminină din acea bibliotecă... este goală."

Suki spuse: "Asta pentru că toate cărțile din bibliotecă au fost create de bărbați."

Coborând o sprânceană, Shinbe se aplecă mai aproape: "Exact. Am de gând să fiu primul care a scris ceva care are sens pentru cei care au testosteron. "

Suki îi aruncă o privire înfrântă la Kyoko și apoi aruncă o privire spre ceasul ei. "Hei, ți-e foame? Să mergem la restaurantul studenților și să mâncăm întâi."

Kyoko aprobă din cap. Era prea nervoasă să mănânce în această dimineață, dar cu ei se simțea bine ca acasă și acum îi era foame.

Shinbe făcu cu o mână în fața lui, "Doamnele în primul rând". El a strigat când Suki i-a dat o altă lovitură în cap.

"Nu am fost prea lent când am fost... acum arăt calea", Suki îi arătă o privire acuzatoare. Odată când Shinbe se plimba în siguranță în fața lor, se aplecă aproape de Kyoko, cu un zâmbet cunoscut: "Amintește-ți doar să-l păstrezi în fața ta în orice moment, numai dacă nu dorești să-l simți".

Kyoko nu a putut să o ajute. A început să râdă și nu a renunțat până când nu au intrat în sala de mese din clădire, care arăta mai mult ca o cantină. Ochii ei se lărgiră pe măsură ce se apropia de Suki. "Știți, de fiecare dată când mă întorc în acest loc, mă simt ca și cum aș fi în locul greșit."

Shinbe i-a condus la o masă lângă spatele camerei. Suki și Kyoko s-au lăsat pe o bancă, în timp ce Shinbe a luat partea cealaltă, arătându-se ca cel mai nevinovat din lume. "Știi, locul ăsta îți place mai mult când te obișnuiești." El a zâmbit la Kyoko făcându-și ochii de ametist să lumineze. "Am fost aici un an și încă nu mi-am dat seama."

Suki șoșoti pe umărul lui Kyoko: "A ajuns la fel ca și tine și ca mine. O invitație deschisă." Ridică din umeri ca și cum i-ar fi spus lui Kyoko să accepte și să se bucure.

Kyoko se aplecă înainte, cu o privire confuză: "Nu înțeleg. De ce ar face cineva asta?"

Shinbe dădu din cap, știind că cineva trebuie să-i spună adevărul. "Am anumite abilități, la fel și Suki." El ridică din umeri spre ea. "Toată lumea de aici cu bursă o face." Se opri în căutarea cuvântului potrivit: "Suntem înzestrați într-un fel sau altul". Ridică o sprânceană la Suki: "I-ai spus-o deja?"

Suki a făcut o mișcare rapidă negativă a capului, apoi se întoarse spre Kyoko, dorind brusc să schimbe subiectul: "Hei, vrei un hamburger și cartofi prăjiți?"

Kyoko dădu din cap și Suki se ridică ca și cum ar fi evitat întrebarea despre bursele gratuite: "Stai aici, mă voi întoarce imediat și nu-ți face griji. Pentru cei care au burse, mâncarea este liberă și ei chiar ne aduc și nouă." Suki a făcut comanda, lăsând-o singură cu Shinbe.