Czytaj książkę: «Găsind pământul sub picioare»

Povestea, toate numele, personajele și incidentele descrise în această producție sunt fictive. Nu se intenționează sau nu ar trebui să se deducă nicio identificare cu persoane reale (vii sau moarte), locuri, clădiri și produse.

Editat de Iulia Cristescu

O nouă viață

Mi-am dat seama brusc că sunt în viață și am deschis ochii. În stânga mea se auzea un semnal sonor – mă aflam din nou la terapie intensivă. Respiram cu ușurință și oxigenul bâzâia ușor în masca mea. M-am gândit că și asta însemna ceva. Masca sugera că eram moartă. Știam că voi muri în curând, o știam de mult timp, și nu-mi păsa, voiam doar să fie repede, pentru că eram obosită. Mi-am amintit că mă numesc Mariana, numele dat de părinții mei. Îmi venea să plâng gândindu-mă la ei.

Mai era puțin timp până la sosirea medicilor. Tatăl Katiei îmi spunea odată că monitoarele spitalelor îți pot spune totul. Când cineva moare, toată lumea începe să fie agitată, îmi amintesc… Dar încă nu erau doctori, așa că… Nu știam ce înseamnă asta. Aș putea fi moartă. Dacă eram moartă… De ce m-au adus înapoi? Pentru ce motiv? Îmi venea să plâng din nou, așa că mi-am amintit cum a început totul.

Aveam vreo cinci ani când au observat vânătăi apărute de nicăieri.Curând au început să mă doară degetele. Îmi amintesc cum se îndoiau pe spate și mă dureau. Când m-am plâns mamei mele, aceasta s-a îngrijorat și m-a dus la doctor. Acesta mi-a examinat brațele, s-a uitat cu indiferență la ochii mei plini de lacrimi și mi-au spus că nu avea cum să mă doară; am inventat ca să primesc atenție. Mama s-a enervat foarte tare atunci și m-a dus acasă, unde mi-a dat jos… Ei bine… Totul ca să mă rănească cu un băț. Am sângerat mult. Pielea mea era atât de subțire: se vedeau toate venele prin ea, mai ales pe piept. M-a durut ca naiba și, bineînțeles, am țipat. Dar după bătaie am simțit mai puțină durere acolo unde mă duruse întotdeauna, dar numai pentru o scurtă perioadă de timp.

Înainte de a merge la școală, făceam tot ce puteam numai să nu mă plâng de durere. Mai târziu, au început să mă pedepsească cu o curea lată care nu mă făcea să sângerez, dar mă durea tare. Întotdeauna am fost micuță, chiar și acum arăt de opt ani, dar am treisprezece, așa că presupun că nu mă loveau prea des, doar puțin, deci nu inventez nimic. Când aveam opt ani, chiar a început să-mi placă să fiu pedepsită, pentru că era mai ușor să respir după aceea. Nu mă mai împotriveam și veneam de bunăvoie când voiau să mă disciplineze.

În clasa noastră era o fată pe nume Katia, iar tatăl ei mi-a salvat viața. Dar nu am înțeles niciodată de ce. Katia avea și ea pielea subțire și degetele răsucite, dar ei au crezut-o, iar când m-am plâns de durere, m-au trimis la un psihiatru. Bineînțeles, acum știu că era un psihiatru, dar la vremea aceea, eram foarte atașată de doctor, i-am spus totul, iar el… M-a mințit. Doctorul a spus că mă voi face bine și a scris în notițele sale că îmi imaginam lucruri și că trebuie să fiu tratată cu injecții. Injecțiile au fost foarte dureroase, chiar mai dureroase decât centura. Dar, după injecții, mi-a fost mai ușor să respir și nu mă mai dureau degetele la fel de mult, așa că mi-am recăpătat curajul. Katia i-a spus tatălui ei despre mine. El le-a spus părinților mei și aceștia s-au supărat. Nu m-am dus la școală timp de o săptămână pentru că cureaua a rupt ceva, am avut febră și… Nu-mi mai amintesc. Am rugat-o pe Katia să-i spună tatălui ei să nu vorbească cu părinții mei, și m-au rugat să le arăt rezultatul, așa că am făcut-o. Atunci a început să plângă. E norocoasă că are un asemenea tată, iar eu sunt…

Atunci aveam zece ani, iar în clasa pe care o aveam… O să vă spun în ordinea corectă. A fost din cauza acestui test: am luat un patru pentru că nu-mi aminteam nimic și aveam probleme cu respirația. Clasa era înfundată, mă făcea să mă simt de parcă aș fi fost strangulată. Mi-a fost teamă să mă plâng. Profesoara a spus că sunt leneșă și că va fi cu ochii pe mine. Nu am înțeles ce însemna asta, pentru că am încercat să respir mai ușor și nu am putut să o fac. Katia era și ea îngrijorată și m-a rugat să îl sun pe tatăl ei. Profesoarei îi era frică să spună nu, pentru că tatăl Katiei era foarte înfricoșător (așa era știut la școală). Apoi profesoara s-a întors, nu mai puteam să respir, iar ea m-a pălmuit, cred, și mi-a spus să nu mă prefac. Ultimul lucru pe care mi-l amintesc este că l-am văzut pe tatăl Katiei. Și-a dat seama că eram pe moarte și m-a readus la viață.

Apoi a urmat spitalul.

Medicii de la spital au văzut și ei că sunt bolnavă și mi-au făcut ceva care a oprit complet durerea. Nu m-am mai întors acasă. Când am aflat că părinții mei… Mi-e… Mi-e greu să vorbesc despre asta, sincer. S-a dovedit că nu eram fiica lor, ci fusesem adoptată, iar ei au spus că nu au vrut să-și dea viața pentru… Pentru cineva ca mine.

În acea zi, am murit pentru a doua oară.

Părinții mei m-au abandonat și m-au aruncat afară din casă ca pe o pisicuță în timp ce eram în spital. Și apoi a apărut un orfelinat pentru… handicapați. Era foarte trist acolo. Aveau grijă de noi, dar nu era nicio mamă acolo.

Atunci am vrut cu adevărat să mor, dar Katia și tatăl ei au reușit să mă găsească. Katia era într-un scaun cu rotile pentru că nu mai putea să meargă. Eu puteam. Mersul pe jos era foarte dureros, dar puteam merge orice, dar nu într-un scaun cu rotile, pentru că fetele în scaune cu rotile erau tratate aici ca…

– Mariana, vrei să locuiești cu noi? m-a întrebat tatăl Katiei, iar eu am plâns, dar nu știu din ce motiv nu a fost lăsat să mă ia.

Prietena mea a plâns și ea, dar femeile furioase nu le-au lăsat să mă ia oricum. A fost din cauza unor cifre. A trebuit să rămân la orfelinat, unde nimeni nu mă voia, deși Katia și tatăl ei au venit să mă vadă… Mi s-a spus că tatăl Katiei nu avea suficienți bani pentru noi doi. În acel moment, am urât femeile rele care numărau banii. Chiar aveau impresia că era mai bine acolo unde nu mă voia nimeni?

La orfelinat era o bibliotecă, așa că am citit cărți acolo. Una dintre ele m-a fascinat cu adevărat. Nu era vorba despre o fată, ci despre un băiat, pe care nimeni nu-l voia, la fel ca pe mine. Băiatul ăsta, Willy, trăia într-un orfelinat, iar ei îl urau și nu-l plăceau. În ceea ce mă privește, nici pe mine nu mă plăceau, dar nimănui nu-i păsa. În carte, era o dădacă – o femeie furioasă căreia îi plăcea să-l bată pe Willy. Lui nu-i plăcea asta, nu știu de ce… Eu aș fi acceptat să fiu bătută doar ca să mă simt utilă. Apoi s-a dovedit că Willy fusese ales să fie dus la academia de magie, unde îi învățau pe toți cum să se vindece. Presupun că mă puteau lua și pe mine – academia era magică, nu-i așa? M-am gândit că am greșit când am crezut că era doar un basm pentru că mama și tatăl lui Willy au stat în calea cuiva. Au fost uciși pentru asta, dar băiatul nu a fost ucis pentru niciun motiv.

La academie erau multe scări, iar un «fenke» îl arunca pe Willy pe scări – probabil că voia să îl omoare, dar nu am reușit să îmi dau seama cine era sau de ce. Nu sunt foarte deșteaptă, într-adevăr. Știau asta și la școală, de aceea îmi spuneau înjurături dar știam că oricum voi muri, așa că nu conta. Uneori îmi doream să fiu Willy Schmidt sau Ingrid Schiller din carte, pentru că erau prieteni și, mai ales, nu sufereau în permanență. De asemenea, am vrut să văd Academia Grasvangtal și să învăț despre pădurea de basm și despre Muntele Rübetzal. Trebuie să fie foarte frumos acolo. Această carte a devenit preferata mea, chiar dacă este despre Germania, unde nu am fost niciodată și nu voi merge niciodată.

O să mor. Asta mi s-a spus – fiecare zi ar putea fi ultima, așa că am așteptat-o pentru că nu aveam puterea să fac altceva.

Totul m-a dezamăgit… Ieri, cred că am murit din nou. Nu-mi amintesc ce s-a întâmplat ieri, dar nu contează. Pentru mult timp, singurii prieteni pe care i-am avut au fost cărțile. Și Katia, desigur. Am citit carte după carte eram transportată în alte lumi

Aveam eu vreo șansă de supraviețuire? Cu siguranță că da. Dacă nu ar fi fost depresia, dacă nu ar fi fost evoluția foarte dificilă a bolii, dacă nu ar fi fost indiferența… Memoria mea nu a reținut nici transportul, nici medicul care a avut milă de mine, nici noii mei părinți. Mă simțeam de parcă tocmai murisem, doar pentru a deschide ochii într-o viață cu totul nouă. Poate că cel care ne judecă a decis că eu merit nu doar o nouă șansă, ci și o nouă provocare.

* * *

Un medic neobișnuit a intrat într-o secție obișnuită. Nu purta haine albe, ci unele de un albastru moale, ceea ce îl făcea să pară neobișnuit. Doctorul s-a uitat la instrumente, a ajustat ceva în perfuzie și abia apoi mi-a luminat ochii cu o lanternă. Probabil că voia să vadă dacă reacționam la lumină. Am închis ochii, el a zâmbit și a început să vorbească cu mine. Mai târziu mi-am dat seama că vorbeam în germană, dar în acel moment am fost surprinsă de numele pe care mi l-a dat. Exact ca în carte!

– Frau¹ Schmidt, i-ați speriat pe toți. Doctorul m-a privit cu atenție, astfel încât mintea mea s-a umplut de tot felul de gânduri. Mă înțelegeți?

– Înțeleg, am dat din cap, gemând încet. În momentul acela, mă dureau articulațiile, nu degetele, dar parcă mă durea totul. Și… Nu aveam nicio idee despre ce se întâmpla cu Frau Schmidt. Habar n-aveam cum o chema. Cum mă cheamă?

– Te numești Gabriella, a suspinat doctorul, mângâindu-mi brusc capul.

A fost atât de bun încât am cerut mai mult. Nu știam ce se întâmplă cu mine. Totul era atât de ciudat…

– Nu vă temeți de starea dumneavoastră. Pierderea memoriei este posibilă după o experiență de moarte apropiată. Vestea bună este că cicatricea nu va fi deloc vizibilă.

Într-un fel, mi s-a părut că aceste cuvinte aveau un înțeles ascuns, dar, desigur, le-am înțeles în felul meu.

– Mulțumesc, domnule doctor, i-am mulțumit pentru că am vrut să fiu politicoasă.

Veștile despre cicatrice au fost foarte bune. A însemnat că cel puțin nu voi mai fi distins. M-am întrebat dacă Willy Schmidt era fratele meu. Nu avea o soră în carte. Probabil de aceea nu are: Sunt mort…

– Doctorul plecase într-o călătorie de afaceri, iar eu nu mă puteam opri să nu mă gândesc la ceea ce mă aștepta. Nu-mi venea să cred că eram sănătoasă, iar mâinile și picioarele mele sugerau același lucru. Și dacă în acel orfelinat eram tratată la fel ca în carte, asta însemna… Însemna că m-ar fi bătut și că aș fi intrat în academie! Copiii sunt bătuți în școlile germane. Știam asta, dar nu-mi aminteam când, dar profesoara noastră ne spunea adesea că i-ar plăcea să… «Deci, mi-am spus, la școală poți primi și ceva care te ajută să respiri mai bine. Și mai târziu, și la academie, presupun?». Viața nu mai părea atât de terifiantă, pentru că, înainte, nimeni nu mă dorea doar pe mine, dar acum, cel puțin, eram urâtă (mă rog, dacă eram în carte), iar asta e deja un sentiment.

Stăteam întins acolo și mă gândeam că poate Mariana a murit. Ea a murit. Dar nu puteam să înțeleg de ce eu eram încă cea care suferea. M-am gândit că poate era doar iadul. Mă îmbolnăvisem când eram Mariana și le făcusem rău mamei și tatălui meu, așa că fusesem pedepsită pentru asta, iar acum sufeream din nou. Și în fața mea se afla o academie înfricoșătoare. E magică, dar e foarte înfricoșătoare pentru că sunt multe scări. Iar scările te pot răni. Poate că aș fi ucis și acolo. Adică, au vrut s-o facă în carte, dar băiatul ăsta, Willy, a vrut să trăiască, și eu… Și nu a trebuit să o fac. Mă întrebam câți ani aveam și cum arătam. Nu putea fi Mariana, nu-i așa?

Nu mă așteptam ca cineva să vină la mine, dar cineva a venit. Era o femeie: era slabă și purta o rochie ciudată, ca o uniformă dintr-un film de război. Nu o cunoșteam, dar îmi amintea de cineva… Trebuie să fie de la un orfelinat», m-am gândit, pentru că fața femeii nu exprima nimic.

Doamna ciudată s-a apropiat, s-a uitat la mine și…

– Monstru blestemat, a spus ea aproape în șoaptă. Când o să mori?

– Bună ziua, i-am răspuns, și am întrebat: Scuzați-mă, cine sunteți?.

– Rahat mic, a țintit femeia un pumn spre mine.

Apoi ușa s-a deschis brusc și cineva îmbrăcat în haine de doctor a oprit-o să mă lovească. Mai târziu, a sosit poliția și alți medici m-au întrebat ceva, dar ceva îmi suna în urechi și nu înțelegeam ce se întâmplă. Nu auzeam nimic și m-am uitat confuz la cei din jurul meu, dar nu înțelegeau că nu aud nimic, apoi aparatul de lângă pat a pâlpâit și luminile s-au stins.

– Mă înțelegi?

Doctorul acesta se afla din nou în fața mea. Se uita în ochii mei ca și cum ar fi încercat să citească ceva în ei, dar nu-mi păsa.

– Înțeleg, am dat din cap și luminile s-au stins din nou.

Data următoare când m-am trezit, mi-au făcut ceva. Nu a fost înfricoșător, doar mă întrebam de ce au băgat un tub în… Ei bine, «acolo». Mi-au făcut ceva și la fund, dar nu a fost dureros. Apoi a apărut cuvântul «hospice» și am știut că sunt pe moarte. Eram supărată pentru că oamenii mor mult timp în ospicii și suferă (auzisem povești despre asta când eram Mariana), dar eu voiam să mor repede. Dar a venit un om care arăta ca un înger² (avea chiar și o aureolă) și a spus că nu va fi niciun ospiciu pentru că mă va lua el. Mi-am dat seama că omul acela era Moartea, pentru că în Germania este un cuvânt masculin. Am fost foarte fericită și am fost de acord – în sfârșit, că el mă va lua. Iar bărbatul care era Moartea mi-a spus că totul va fi bine acum și că vom locui cu toții într-o casă mare, luminoasă și confortabilă. Am chicotit, pentru că nu auzisem niciodată pe cineva descriindu-mi un mormânt în felul acesta.

Cred că a trecut o lună până când au scos un tub de… – ei bine, «acolo» – și m-au pus într-un scaun cu rotile, ceea ce, bineînțeles, m-a făcut să plâng. Lângă mine a apărut un băiat cu părul creț, pe care domnul Moarte l-a numit «fiu». S-a dovedit că Moartea avea și ea copii, așa că eram singură și nedorită. Acest băiat, care era fiul Morții, m-a mângâiat și a început să-mi spună să nu-mi fie frică, pentru că totul va fi bine. Apoi m-a îmbrățișat și m-am pregătit să mor.

– Ce faci? m-a întrebat băiatul.

– Se pregătesc să moară, am răspuns sincer. Când mor, se pișă și fac caca, știu asta, așa că trebuie să stau așa ca să nu se supere femeile pentru că trebuie să curețe prea mult.

– N-o să mori, a spus băiatul, uitându-se în jurul lui.

Imediat, acest bărbat, care era Moartea, s-a apropiat și m-a luat în brațe. A fost atât de dulce, atât de cald, încât am plâns din nou, pentru că nu m-am putut abține.

– De ce plânge, tati? întreabă băiatul cu părul creț, care îmi amintește de cineva.

– Pentru că nu avea pe nimeni, fiule, a răspuns bărbatul care mă ținea în brațe. Depresia este cel mai mare torționar al copiilor speciali.

M-au urcat într-o mașină și m-au dus undeva. Probabil la cimitir pentru a mă îngropa. Nimeni nu m-a vrut, așa că unde m-ar fi dus de la spital? Ori la un orfelinat, ori la cimitir…