Czytaj książkę: «O viata zbuciumata. Spovedania unei invatatoare», strona 2

Cînd se organizase sovhozul, Drumul Nou, în sat la noi, mama îşi luase un angajament de a îngriji viermi de mătase. Acest lucru trebuia mama să-l facă acasă, fiindcă în gospodăria sovhozului încă nu erau construite anumite încăperi pentru îngrijirea viermilor de mătase. Această ocupaţie era interesantă. De la început, mama primea 2—3 grame de viermişori atît de mici, încît se vedeau numai ca un vîrf de ac. În primele zile, era de ajuns să-i hrăneşti numai cu cîteva frunze de agude. Pe zi ce trecea, creşteau văzînd cu ochii şi le trebuia cît mai multă hrană, doar ei se hrăneau numai cu frunze de agude sau şorcov. Ei cronţăiau frunza aşa de iscusit, de-ţi era mai mare dragul privindu-i rozînd frunza de la un capăt la altul. Noi trebuia s-o ajutăm pe mama să strîngă saci întregi de frunză de agude. Noi ne căţăram pe vîrfuri de copaci şi mereu eram ocupaţi cu dobîndirea acestor frunze. Înainte de a începe ţesutul mătasei, viermii cronţăiau foarte multe frunze şi această perioadă de dezvoltare a lor era cea mai importantă, o perioadă de 2 luni.

După aceasta, venea timpul formării gogoaşelor. Atunci noi trebuia să aducem lăstari pe crengile cărora viermii îşi întindeau mătasea şi o depuneau ei pentru a-şi forma gogoaşa, înăuntrul căreia îşi găseau mai apoi mormîntul, căci din cadavrul viermilor se iveau fluturii, care îşi depuneau iarăşi ouşoarele acestea mici, care iarăşi se dezvoltau în altă generaţie de viermişori de mătase. După ce toţi viermii îşi găteau gogoaşa, noi le strîngeam şi ele erau transportate la Bender, la combinatul de mătăsuri. Apoi, în ceaunuri mari, gogoaşele se ferbeau şi se elimina acest fir de mătase foarte subţire, din care se prelucrau diferite stofe fine. Pentru acest lucru deosebit se plăteau foarte ieftin aşa zise-le lucrătoare. Asemenea muncă era foarte migăloasă şi cu răspundere. Mama avea mereu grijă ca viermii să nu fie flămînzi sau nu cumva să se schimbe temperatura în încăpere. Această situaţie era foarte periculoasă pentru ei. Era dăunător desigur ca frunză să fie umedă, de exemplu, după ploaie. Vai de capul mamei, era mereu îngrijorată de starea viermilor. Casa cea mare era eliberată pentru creşterea viermilor de mătase. Pentru noi copiii, desigur, această ocupaţie era nespus de interesantă. Să auzi cum cronţăie viermii şi să vezi cît de iscusit ei o rodeau de la un capăt la altul. Dar pentru mama nu mai exista nici sărbătoare şi nici pauză în această perioadă de dezvoltare a viermilor. Acum, cred eu că nu mai există adevărata mătase, adică adevărata mătase se transportă din alte ţări, cum ar fi din China. Acum peste tot se vinde numai mătase artificială. În ultimii ani, mama ţesea covoare, tăia mereu lente din cîrpe. Numai ce auzeai cum bătea din spadă la covoare şi mai ales ea ţesea noaptea, cînd toată lumea dormea, dar pe ea n-o lua somnul, fiindcă avea tensiunea ridicată şi se temea, săraca, să nu moară prin somn. Totuşi de tensiune n-a scăpat, ea şi-a jucat rolul în ultimile sale zile.

TATĂL MEU, MODIGA ION, a fost un om foarte talentat, cînta foarte frumos la vioară. A lucrat director de şcoală în satul Caşcalia. El organiza serate interesante, organiza grupe de dansatori cu care ocupase primele locuri la olimpiade şi concursuri raionale. Într-un timp a lucrat ca notar şi primar în sat. Fiind român de origine, avea o dicţie extraordinar de frumoasă. De o statură şi ţinută frumoasă, inteligent şi deştept, era foarte stimat de oamenii din sat. Terminînd studiile pedagogice în Timişoara, România, el îşi alege locul de muncă pedagogică în satul Caşcalia, raionul Căuşeni. Aici o observase pe tînăra Marioară ce numai terminase 7 clase, tinerică, frumoasă şi bogată după cum se considera în sat. Ea a fost înfiată de Timofei Ţîbîrnă, om înstărit şi văzut în sat, căruia nu i-a dat Dumnezeu copii. Maruşcuţa era cea mai dulce fiinţă în acea familie. În curtea lui Timofei Ţîbîrnă se înălţau două case, o curte mare, lanuri de grîne şi vii. După cum tînărul pedagog numai avea nimic în afară de bastonul şi vioara ce îl însoţeau mereu, se gîndise că Mărioara ar fi o bună candidatură de soţie, măcar că ea era cu 13 ani mai tînără. Tot mai des în casa lui Timofei se afla ca oaspete tînărul pedagog. El se îndrăgostise întocmai, privind-o pe Maruşcuţa gospodărind pe lingă casă, harnică ca o furnicuţă. Din vorbă în vorbă, la un pahar cu vin, tînărul îndrăznise să o ceară ca mireasă. Cînd deadea Timofei îi povestise despre convorbirea cu tînărul pedagog, fata se fîstîci şi, roşie ca macul, spuse că nu vrea să se căsătorească, că e prea tînără pentru a forma o familie şi încă nu înţelege nimic în acest domeniu. Dar Ionică tot mai des insista la căsătorie şi fiindcă fata tot zăbovea, Ionel cam dădea pe la crîşma din sat şi îşi cînta cîntecul la vioară:

 
“Cînd se duce lumea la culcare, cine umblă beat prin cîrciumoare?
Este Ionel, bată-l norocul, care bea ca să-şi mai stingă focul,
Focul, care frînge inimioara, fiindcă nu-1 iubeşte Mărioara.”
 

Între timp, Mărioara se îndrăgostise, tot mai tare îi apăsa inima, văzîndu-1 trecînd pe lîngă casa lor cu un costum frumos, cu pălăria şi bastonul. Mărioara î1 iubea grozav, nu-şi mai găsea locul, dar vezi că deadea Timofei nu mai vrea să aibă un ginere hoinar, fără pămînt şi avere. De tînărul pedagog erau îndrăgostite toate fetele din sat, dar se gîndeau că sînt simple ţărance şi nu sînt de nasul acestui inteligent băiat. Ele îi cîntau: “Ce-ai găsit, Ionel, la Mărioara, ce ţi-ai pus pe flăcări inimioara? Pentru ce te plîngi tu, măi băiete, cînd pămîntul este plin de fete?” Dar pentru Ionel exista numai o fată în sat – Maruşcuţa. Acest cîntec era preferatul tuturor consătenilor. După ce în sat s-a sărbătorit cea mai frumoasă nuntă, această pereche de tineri erau invitaţi mereu la petreceri, cumătrii, nunţi şi toate petrecerile se începeau cu cîntecul preferat al consătenilor: “Ionel, Ionelule, nu mai bea, băiatule”. Apoi, cînd lua el vioara cea îndrăgită şi trăgea primul acord la vioară şi răsuna o dulce melodie, “Ciocîrlia”, toţi stăteau cu gurile căscate, după cum se zice în popor. Sau cînta într-o seară la vioară, aici lîngă inima mea şi din strunele ei, ca şi din ochii mei, şir de lacrimi curgea. El cînta cu un tenor minunat… Avea un dor nemîngîiat, fiindcă a plecat de acasă după ce terminase studiile pedagogice fară voia părinţilor. A trecut graniţa peste Prut şi aşa s-a pronunţat soarta să rămînă pentru totdeauna în Moldova: “Şi geme vioara pe strune de foc, În suflet îmi picură doar nenoroc…” El suferea mereu pentru patria ce o părăsise, şi-şi cînta amarul… Şi-şi aducea aminte de casa părintească din Ţuţcani, de părinţii şi mai ales de mama, care mereu î1 plîngea că a plecat şi el era cel mai iubit, fiind mezinul. Şi atunci el le zicea: “De ce m-aţi dat la învăţătură? De ce m-aţi dus de lîngă voi? De ce m-aţi dus de acasă? Să fi rămas fecior la plug, să fi rămas la coasă”. Şi el se gîndea, dacă nu ar fi plecat la învăţătură, nu se plîngeau părinţii de soarta lui: “Şi-atunci eu nu mai rătăceam, pe-atîtea căi răzleţe, şi-aveaţi şi voi în curte acum – un stîlp la bătrîneţe”. Tatăl meu venise în familia Ţîbîrnă fară bogăţie şi avere. Bogăţia lui a fost talentul, vioara, bastonul şi profesia frumoasă de pedagog. Cîteodată, cînd mama era obijduită de tatăl meu, deadea Timofei îi zicea: “Ia-ţi vioara şi bastonul şi pleacă”! Da, tot timpul el a fost străin pentru neamurile Ţîbîrnenilor. Într-un fel, am fost şi eu străină, fiindcă semănăm cu tatăl meu. Dar soarta este soartă. Părinţii mei au vieţuit împreună aproape 50 de ani, au păstrat căsătoria prin acele nevoi şi chinuri. Cu o lună înainte de a se împlini cei 50 de ani de căsătorie, mama a decedat şi, pe patul ei de moarte, ea şi-a adus aminte, cum noi copiii am dorit să le sărbătorim acest eveniment – nunta de aur…

Scoala primara № 22. Chisinau. 1980

Au trecut anii şi eu de acum am încărunţit şi pe unde numai nu i-a necăjit şi pe ei soarta. Au fost vremuri grele, război, sărăcie, foamete, ocupaţie ba de ruşi, de români, de turci, Siberia, de care se temeau toţi pe atunci. Cică secretul soartei rămîne veşnica ghicitoare pentru toţi şi fiecare din veac în veac, din an în an, din zi în zi, din oră în oră. Bătrîneţea este o lege a firii. Tatăl meu a vieţuit 96 ani, o vîrstă foarte înaintată. Se zice că viaţa care durează mai mult este un semn de civilizaţie, este un dar de la Dumnezeu şi o cucerire, o ocazie extraordinară pentru o convieţuire mai umană şi valoarea omului se măsoară după greutăţile prin care a trecut. Dificultăţile îţi întăresc mintea aşa cum munca fizică îţi întăreşte corpul.

După ce mama a decedat, tatăl a supraveţuit încă 13 ani, anume atîţia ani cu cît el era mai în vîrstă decît mama:

– Cum te simţi?

– Da cum? Totdeauna singur, căci numai singurătatea îţi aduce împlinirea.

– Mai vezi ce citeşti?

– Cam rău văd, dar dacă nu citesc, simt că pierd contactul cu întreaga lume.

– Doar ai prieteni, poţi lua un pahar de vin cu ei.

– Asta e adevărat, dar cărţile sînt cei mai tăcuţi şi constanţi prieteni.

– Da, cărţile sînt cei mai accesibili şi înţelepţi consilieri şi cei mai răbdători profesori.

– Cum mai înfrunţi problemele vieţii singurel?

– Problemele aduc experienţa, iar experienţa aduce înţelepciunea.

Da, într-adevăr, înţelepciunea unui om bătrîn este şi o viaţă organizată. Inteligenţa unui individ se măsoară în cantitatea de incertitudini pe care e capabil să o suporte. Tatăl a fost capabil să se îngrijească, să se poarte cu consătenii, respectîndu-i, de a-şi lua pălăria din cap şi închinîndu-se pînă la pămînt. Aşa a fost pînă la 96 de ani.

– Ce să fac, nu mă plîng, doar viaţa se scurtează sau se lungeşte în funcţie de curajul persoanei respective.

Acelea au fost ultimile cuvinte ale unui om inteligent şi curajos. Glasul frumos de tenor şi l-a păstrat pînă la adînci bătrîneţi. Mereu îşi cînta cîntecul preferat: “Bătrîneţe, haine grele, ce n-aş da să scap de ele, trec zilele trec şi eu, îmbătrînesc şi-mi pare rău”. În viaţa lui el n-a gustat nici o pilulă pentru careva boală şi nici nu a suferit de boli. Cînd fuma, îl mai auzeai tuşind, după ce a lăsat fumatul, era totdeauna sănătos. În ultimii ani nu mai putea să cînte la vioară, îi tremurau degetele şi era cam trist. La 96 de ani el nu uita lucrurile, creierul lui era mereu antrenat.

– Dragostea către oameni este o limbă pe care surzii o pot auzi şi orbii o pot vedea.

– Dar sînt oameni diferiţi.

– Dar să ştii, fiica mea, chiar şi printre ghimpi se nasc trandafiri. Pentru dragostea unui trandafir, trebuie să suporţi spinii. Mintea omului nu este un vas care trebuie umplut, ci un foc care trebuie aprins.

Tatăl meu a avut o viaţă zbuciumată, conţinutul căreia cuprinde o ironie amară. Soarta l-a zdruncinat şi împins în multe locuri, alergînd după speranţe irealizabile. Şi acum, privind pietrele funerare de pe mormînt îmi fac grele impresii despre ei, părinţii noştri, Ion şi Mărioara. Aici se reîntorc amintirile despre ei, ce mi le-au făurit în mintea mea. Gîndurile mă izbesc spre acea zi, zi de Paştele Blăjinilor. Mi se zbate inima de cele mai puternice impresii ale unei zile triste şi reci de toamnă, cu noroi, abia se mişca automobilul în care î1 petreceam pe tatăl meu pe ultima cale. Eu cu sora mea, Nina, stam lîngă sicriul din maşină, dar fratele Gică cu cumnata mea, Lora, conduceau funeraliile spre ţintirimul din dealul Caşcaliei. Trecînd pe lîngă fosta casă părintească din drum spre ţintirim, cortegiul s-a oprit, şi tatăl meu trebuia să-şi ia rămas bun de la acel pămînt sfînt, stropit de sudoarea şi lacrimile sale. Aici se înălţa o casă frumoasă construită de medicul veterinar, un om străin venit din alte părţi. Doamne, ce timp mai era… Şi de ce omul nostru, consăteanul nostru, nu a luat seamă ce face, nu le-au mai întors casa părintească. A izbucnit un bocet parcă venit de sub pămînt, un bocet cu adînci suspine. Pe locul acesta, tatăl îşi găsise oprirea şi frămîntarea, aici şi-a depus ultimele forţe, de aici şi-a lăsat baştina, de aici a fost deportată familia noastră în Siberia. Salcîmul din poartă rămăsese zdrobit de ani parcă îşi lăsase ramurile lui aplecate spre pămînt şi el îşi luase ultimul rămas bun de la acel ce l-a sădit, de la fostul stăpîn de casă. Aici unde îşi construise casa, aici unde depusese ultimele forţe omeneşti împreună cu Mărioara pe care şi-o alesese de soţie şi cu care trăise un car de ani împreună. Aici e locul udat cu lacrimi de jale, aici din acel cuib strămutat şi dus în fundul Siberiei. El, român de origine, cu mulţi ani în urmă trecuse peste Prut cu diploma de pedagog în buzunar şi cu scumpa lui vioară cu care îşi cînta “Ciocîrlia”, iubita lui melodie. Aici unde îşi găsise destinul familial, aici unde a fost primit ca ginere de către deadea Timofei Ţîbîrnă, aici unde îşi găsise şcoala iubită cu copiii caşcalienilor, aici unde înfrumuseţase pămîntul cu pomi fructiferi. Dar nu i-a fost dat de la Dumnezeu, probabil, ca de aici să plece în ultimul drum. El a trecut prin multe stingherii ale soartei şi împrejurări dureroase. Clipa cea de pe urmă era prea izbitoare pentru a te apăra de suspinul şi bocetele consătenilor şi a neamurilor care îl petreceau spre ultimul loc de odihnire. E un lucru groaznic să fii chinuit de acea conştienţă, de acea nelinişte sufletească tainică a cugetului chinuit de o apăsare grea a sufletului. Mi se părea că pămîntul se desface în două, mi se părea că el, tatăl, se va scula din sicriu să-şi spună ultimul cuvînt ce nu a dovedit să-l spună cuiva şi să-şi vadă pentru ultima dată locul său udat cu lacrimi. Dar glasul bocitor al Saşei lui Alexei, adică a cumnatei mele, tot mai asurzitor răsuna în vale: “Străinelul nostru, străinel”. Vezi că el a fost totdeauna străin pe acest plai moldovean. Dacă e adevărat că părul uneori ţi se face ˝măciucă˝ în cap de chin şi durere, apoi aşa mă simţeam eu, foarte mişcată de bocetele ce răsunau în gloata de oameni ce petreceau răposatul pe ultimul drum. Maşina de-abia se mişca, de-abia tîrîiau picioarele prin noroi oamenii care înaintau încet spre ţintirim. Îndată ce se lăsă mantia neagră a acestei zile cenuşii, mi se părea că fiecare bolovan striga: “Scoală-te şi te uită ce ai lăsat în urmă!” Ceaţa se îngroşase şi mai tare cînd procesul funerar a ajuns la uşa cimitirului. Cîndva, el, Modiga Ion, a fost ales de consăteni să organizeze ordine la cimitir, să construiască un nou gard, şi această poartă a cimitirului a fost construită de el şi acum s-a deschis larg pentru a-1 primi aici. Rămăsesem cu picioarele amorţite, auzind sunetul puternic al clopotelor bisericii din sat. Înfăţişarea noastră fu mişcătoare pentru inimile miloase ale oamenilor, care ne strîngeau mîinile zicînd: “Dumnezeu să-l ierte că bun om a mai fost”. Suferinţele mele exterioare nu însemnau nimic faţă de ceea ce se petrecea în sufletul meu, nu mai auzeau ce zice preotul, numai cuvîntul ˝Amin˝.

Sora mea, cu 10 ani mai mică, creştea o fată blajină, cu ochii mici care se închideau ruşinaţi la fiecare cuvînt mai tare rostit de tatăl meu, cu umerii obrajilor bucălaţi. Avea gura ca o cireaşă, mică, roşie şi cărnoasă, ca la Ţîbîrneni, şi umezită tot timpul şi ea trecea cu limba peste buze necontenit ca şi cum s-ar fi lins de ceva gustos, întărind aerul ei cuminte, copilăresc şi nevinovat, rostind poezia de Crăciun “Moş Crăciun cu plete dalbe a sosit de prin nămeţi”. Şi aşa se ţinea de gîtul mamei, cu ochii în lacrimi fericiţi, în lumina plăpîndă a lumînărilor din jurul Bradului de Crăciun. Moş Crăciun cu plete dalbe, venind din poveşti, îi aducea dulciuri cu scorţişoară şi zahar vanilat, cu un glas de copil ruşinos, glas venit de departe, duios şi subţire, şi ea începea să plîngă fericită cu lacrimi mici ca boabele de cristal alunecînd pe obrajii ei bucălaţi. Clipea des cu pleoapele ei ca un spic de grîu şi îşi umezea buzele. Numai ce o vedeai jucînd în jurul bradului de Crăciun după melodia din vioară a tatălui meu. Acum are o familie frumoasă, cu o fată simpatică, Lena, şi un fecioraş, Olejca. El a devenit muzicant ca şi tatăl său, Nicolai. Nina este o mare gospodină, ştie a coace diferite plăcinte şi dulciuri, este o mamă duioasă. Acum ne întîlnim foarte rar, ba chiar, după 7 ani de zile trăiţi în Germania, ne-am întîlnit pentru prima oară, ne-am plîns şi ne-am îmbrăţişat. Ea ne-a întîlnit la Odessa cu maşina lui Alexandru, feciorul lui Gică. Atunci cînd Gică şi cu Nina erau încă mici, mă rog, eu eram educatearea lor, aveam grijă de ei cînd mama era plecată la cîmp. Şi eu tot încă nu prea mare fiind, îmi îndeplineam funcţia de educatoare destul de cuviincios, fiindcă mama nu avea alt ajutor, nu existau pe atunci grădiniţe de copii. Uneori ne mai lăsa pe la bunica Mărioara, ea trăia sus în deal pe o ulicioară cu salcîmi. La bunica era cel mai bine, nu mai aveam eu atîta grijă de cei mici. Îmi aduc aminte de linguri de lemn, opaiţe şi ulcioare de lut şi tot tacîmul bucătăriei ţărăneşti, iar sufrageria era o tindă cu un cuptor de copt pîine, laviţe de lemn, cu păritare, la mijloc de casă o măsuţă rotundă, cioplită din lemn cu patru picioare, o găleţuică tot din lemn meşterită pentru apă şi ceaunele negre de fum în care pe acele vremuri bunica făcea mămăliguţa, ce o mîncam cu mare gust. Era o atmosferă tipic ţărănească unde uneori mirosea a pîine proaspătă coaptă de bunica. Ne plăcea mult cojiţa de pîine proaspătă în care pe lîngă faină de grîu se adăuga şi faină de porumb. Pe podeaua de lut bunica aşeza iarbă sau fîn care mirosea a pelin şi prospeţime. Dar cînd bunica aşeza laptele de vacă în ulcioarele de lut, în casă mirosea a lapte de vacă, a chişleag şi smîntînă. Uneori bunica ne ospăta cu caş de lapte de oi. Aşteptînd acest caş, ne lingeam pe gură. Desigur că bucatele bunicii erau cele mai gustoase. Dar vezi că de la un timp bunica se îmbolnăvise de o boală paralizase care o paraliase de o mînă şi un picior, dar şi aşa bolnavă îşi ducea gospodăria, aşezînd mereu cu mîna stîngă pe cea dreaptă paralizată, tîrîind cu greu piciorul drept după ea. Noi o mai ajutam cîte puţin, dar, ca copiii, repede vroiam să fugim la joacă. Lelea Druţa avea mai mult grijă de ea, de două ori pe zi îi aducea un ulcioraş cu ceva cald să mănînce. Bunica crescuse şapte copii. Dar vezi că la greutăţi, la bătrîneţe, n-avea cine s-o ajute. Mama mereu recita o poezie “Şapte pui şi o biată mamă”. Vezi că cînd erau puişorii mici stăteau mereu cu gurile căscate ca mama să le aducă viermişori în guşă. Dar cînd puişorii au crescut, au zburat care încotro, uitînd de mama lor. Şi degeaba mai striga mama lor după ajutor, nimeni n-o mai auzea. Şi acest lucru aduce disperare pentru mamele care cresc copii, care nu mai răspund de faptele lor. Aşa ceva des se întîmplă şi în viaţa noastră de toate zilele.

Studiile mele
Şcoala primară

La vîrsta de 6 ani eu am plecat la şcoala primară din satul natal, Caşcalia. Fiindcă tatăl meu era director de şcoală, plecam deseori cu el la şcoală, îmi plăcea să fiu şi eu elevă, de aceea tatăl meu m-a dat la şcoală mai devreme, adică la vîrsta de 6 ani. Prima mea învăţătoare a fost o tînără simpatică, româncă de origine, se numea Domnişoara Diamanta. Înainte de război, în şcoală se preda în limba română. Eu o iubeam foarte mult, mie mi se părea că ea era cea mai frumoasă şi splendidă din toată lumea. Cred că eram foarte sîrguincioasă la învăţătură, fiindcă ea mereu mă lăuda. Cunoşteam literele şi ştiam bine să socotesc, cu mine se ocupa după lecţii tatăl meu, dar părinţii altor elevi erau necărturari. Îmi plăcea să scriu foarte sîrguincios şi caligrafic. Pe atunci scriam cu peniţa şi cerneală, de aceea se da o deosebită atenţie caligrafiei. Caietele mele erau exemplare, curăţele, cu note bune şi foarte bune. Iubeam să recit poeziile pe care le învăţam de la mama, ea era foarte iscusită la povestit, mereu vroiam ca ea să-mi spună poveşti, ce le-am ţinut minte toată viaţa. În legătură cu faptul că eu cunoşteam de-acum multe de toate, consiliul pedagogic m-a trecut în clasa a II-a. Aici mergeam în pas cu alţi elevi. În clasă eram puţini elevi, de aceea în clasa a II-a tot Domnişoara Diamanta ne învăţa. Aceasta m-a aranjat pe mine, fiindcă eu ţineam mult la ea. În afară de lecţii, ea ne învăţa jocuri şi dansuri, juca mingea cu noi în ograda şcolii. Pe atunci nu erau ca acuma aparate de fotografiat, s-a păstrat numai o singură fotografie, pe imagine eu cu o grupă de dansatori, eram îmbrăcaţi în uniformă. Mi-a împletit mama un brîu naţional cu trei culori ca steagul românesc, coftiţa era brodată de mama în stil naţional.Acest costum s-a păstrat mulţi ani.

Clasa №8. Chisinau. 1980

Precum tatăl meu primise o oarecare sumă de bani, prin moştenire de la tatăl său din judeţul Vaslui, satul Ţuţcani, din România, deschise el cantină sau un mic restaurant la gara Căinari, astfel că părinţii mei stăteau în gara Căinări, dar eu trebuia să rămîn în sat să-mi fac şcoala primară, fiindcă la gara Căinari nu exista şcoală. Trăiam eu la lelea Druţa şi badea Hariton. Lelea Druţa era sora cea mai mare a mamei. Cîteodată rămîneam să dorm la învăţătoarea mea, Doamna Diamanta, fiindcă ea locuia singură într-o casă în curtea şcolii. Dacă însera, adică cînd lecţiile se petreceau în schimbul al doilea, atunci ea nu-mi da voie să plec acasă, fiindcă lelea Druţa locuia departe de şcoală, iar pe stradă puteau să mă întîlnească cîini răi. Doamna Diamanta croşeta foarte frumos şi eu îi făceam mosorele de aţă. Cred că ea mă iubea ca pe un copil singuratic. Parcă o văd, era o fire de femeie foarte bună, simpatică şi neobişnuită. Îmi părea că e o icoană în faţa mea, o iubeam foarte mult şi mă simţeam foarte fericită cu ea. Dar în celelalte zile mă duceam singură la lelea Druţa şi eram întîlnită de deadea Hariton la punte. Puntea era un poduleţ de lemn ce scîrţia şi se clătina mereu cînd treceam pe deasupra. Ea era întinsă peste un rîuleţ şi o adîncă rîpă în mijlocul satului. Precum părinţii mei îşi făceau serviciul la gara Căinări aşa cam la vreo 4 km de sat, totuşi mi se părea mie că sînt foarte singuratică fară ei. Cîteodată mai venea tătăica să mă vadă, dar cam rar. Cînd aveam vacanţă, mă duceam şi eu la gară pe jos prin schini, pe o cărăruie mai apropiată. Şi, totuşi, nu-mi era mie clar, de ce părinţii mei erau atît de ocupaţi, nu atrăgeau atenţia vieţii mele de copil. Eu nu contactam cu alţi copii, fiindcă trebuia să fiu ca un ceasornic de punctuală, trăiam, de fapt, la oameni străini. Cred că de aceea eram destul de sfioasă, ruşinoasă, închisă în mine. Lelea Druţa era o fiinţă de femeie bună, dar mie îmi lipsea căldura de mamă de care într-adevăr am fost lipsită. Nu m-a miluit nimeni cu cuvinte dulci de mamă, aşa s-a creat situaţia în familie. Cînd mi-era foame, o întrebam pe lelea Druţa, ce aş putea mînca, ea îmi zicea că este pînică în bucătărie. Aceasta a fost o perioadă de lipsuri a unor bucurii copilăreşti, o perioadă de întuneric pentru un copil de vîrsta mea. Cîteodată mă ascundeam de privirea lumii, cînd spre coada ochiului aluneca un fir de lacrimă, ca un şuvoi ferbinte, însă nu simţeam ferbinţeala lor şi ele se prelingeau pe obrazul meu. Ce necruţător a fost timpul copilăriei mele! Dar zilele trecuseră una după alta, grăbite, şi exista, totuşi, o portiţă deschisă de speranţă. Şi atunci puneam mîna pe condei şi scriam primele mele poezioare. Aveam un caieţel gros de poezii alcătuite de mine începînd cu clasa I-a acolo, la lelea Druţa pe cuptor, au început primele mele versuri, dar totul s-a pierdut în timpul războiului. Poezioarele mele conţineau aceea lipsă de dragoste părintească, acea lipsă de mîngîiere din sufletul meu copilăresc. Dar s-a început văpaia războiului şi totul a luat alt curs. Ruşii au ocupat Moldova, adică au ˝eliberat-o˝. Mama a îngropat într-o groapă săpată în mijlocul casei toate documentele şi cărţile, fiindcă toţi atunci erau consideraţi duşmani ai poporului, erau vremuri periculoase. Şi aşa au rămas pe veci acolo aceste cărţi şi documente. Acum cînd am fost eliberaţi de către sovietici, s-au organizat şcoli cu predarea alfabetului chirilic. Învăţam într-o clădire mică, se zicea că fusese construită de Morozanu care a fost deportat de ruşi în anul 1940. Familiile au fost despărţite de bărbaţi. Bărbaţii au fost duşi în lagăre, de unde nu s-au mai întors. Despre aceste timpuri voi deschide un nou capitol. Eu eram tare necăjită, cînd plecam în vizită la părinţi, la gara Căinari. Uneori trebuia să alerg mereu după o vecină a noastră, Vasiliţa lui Luca Ţapu, fiindcă mama o ruga să mă ia cu dînsa cînd pleca la fiică-sa, ce avea serviciu la gara feroviară din Căinari. Uneori chiar dormeam la ele, dar în paturile lor de lemn se oploşeau mii de ploşniţe de diferite soiuri, vai ce mă mai pişcau! Cînd mă sculam dimineaţa eram toată pişcată, tocmai roşie. Toată noaptea aproape nu dormeam, nu-mi era mie a somn, mă vîrcoleam mereu. Dar, mă rog, eram satisfăcută de ospitalitate. Toată vacanţa trebuia să pasc vaca cu doi viţei. Odată, fiind la gară, nu mai ştiu cu ce ocazie, am trecut toate căile ferate, ele erau destul de multe. Nu existau pe atunci semne de interzicere pe unde puteai trece pe cealaltă parte a drumurilor acestei căi ferate. Eu, foarte liniştit, treceam peste ele, nu-mi dădeam seama ce primejdie mă poate aştepta. Deodată văd cum, cu o viteză fulgerătoare, cu un vuiet străpunzător, venea un tren de marfă din deal de la Zloteşti. Din fericire, m-am oprit între şinele trenurilor. Cu un sunet extraordinar, fulgerător a trecut acest tren de marfă cu multe vagoane pe lîngă mine. Se vede că Dumnezeu m-a ferit de moarte, căci am rămas vie. Eu, atît de amarnic m-am speriat, că am pierdut darul vorbirii. Nu mai ştiu cum am explicat părinţilor ce s-a întîmplat, dar, de spaimă, nu vorbeam cu nimeni şi plîngeam mereu. Aşa am devenit un timp îndelungat un copil închis, sfios, înspăimîntat şi fară să mai pot zîmbi. Spaima aceasta mă deranjază şi acum. Cînd mi-aduc aminte, mă doare în spinare şi în piept, dar nu mă jeluiam nimănui. Părinţii nu mai aveau timp să mă întrebe ce mă doare, spaima este în suflet mereu, acesta este un fenomen extraordinar de greu şi de nelecuit. Mă mai descînta lelea Druţa de speriat, dar dat a rămas zvîcnetul acela, acel vuiet al trenului, mi se păstrează şi acum zîngănitul straşnic în creierul meu. În fine, între timp am terminat şcoala de 4 ani din sat. Fără ca să absolvesc şcoala de 7 ani cum se cerea pe atunci, tătăica mă duce la Şcoala pedagogică din Bender, ce am absolvit-o cu succes. Am fost trimisă cu bună recomendare la Universitatea de Stat din Chişinău, dar spre marele meu regret, am întrerupt toate studiile mele fiindcă în anul 1949 familia noastră a fost deportată cu alte familii din Caşcalia în Siberia îngheţată. Şi numai după întoarcerea din Siberia am absolvit Universitatea din Chişinău, Facultatea de Istorie şi Ştiinţe sociale, mai tîrziu am trecut la Facultatea de Limbă şi Literatură Rusă la Institutul Pedagogic “Ion Creangă” din Chişinău.

Cu drag păstrez doar amintiri plăcute despre primii ani de şcoală. Eram ţintuiţi toată ziua în băncile incomode care ne deformau coloana vertebrală şi erau vopsite urît cu vopsea neagră. De fiecare dată întîlneam blînda şi draga noastră învăţătoare. Eram foarte nerăbdătoare, inima îmi bătea cu putere, dar, în acelaşi timp, eram foarte fericită cu ivirea ei în clasă. Arăta ca o zînă cu chip de înger, cu glas duios, cu ochii albaştri ca seninul cerului şi cu părul auriu ca spicele grîului. Noi, micuţii, eram ca puii de rîndunică răspîndiţi pe cer, dar ea cu blîndeţea şi drăgălăşia ei ne-a adunat într-un colectiv şi ea ne-a condus primii paşi spre lumină, cu mîna ei plăpîndă ne conducea condeiul din mîna noastră tremurîndă. Primii ani de şcoală sînt o perioadă a descoperirilor. Copiii au sete de a cunoaşte, de a înţelege şi învăţătorul îi înzestrează cu mijloace de a învăţa, de a dezvolta tot ce e dat de Dumnezeu. Da, primul dascăl e dator să dobîndească buna cunoaştere a capacităţii şi intereselor fiecărui elev. Acum citesc autobiografia scriitoarei engleze, Agatha Christie, şi mă mir cît de fericită i-a fost copilăria şi cîte lipsuri am avut eu în copilărie.

Cabinetul exemplar de limba rusa, scoala №25, Chisinau, 1982

Părinţii ei aveau mari posibilităţi să-şi aranjeze odrasla la diferite şcoli cu diferite niveluri: limbi străine, muzică, înot, călărie, desen, lecţii de dansuri, lecţii de bune maniere în societate, ş. a. În cele din urmă, dacă fiecărui copil i se oferă mediu potrivit, înconjurarea necesară şi profesorul poate creea o atmosferă plăcută spre întocmirea rapoartelor de activitate a elevilor. Ce să zic? Pe acele timpuri nu aveam nici caiete pe care să scriem, scriam lecţiile pe o plăcuţă de gresie înrămată cu un creion de gresie. Plăcuţa avea o suprafaţă de 25 cm patraţi şi de aceea mereu ştergeam ce scriam, fiindcă aveam puţin loc. Necazul cel mai mare era că, dacă scăpai plăcuţa jos, ea se spărgea şi trebuia să primeşti o pedeapsă. Pedeapsa era apanjată într-un colţ de clasă. Pentru o mică învinuire trebuia să stai în genunchi cu mîinile în sus pe grăunţe şi coji de nucă. Dar încă mai dureros era cînd, cu mîna ta, trebuia să aduci din curtea şcolii o vărguţă de liliac, cu ajutorul căruia învăţătorul îţi croia cîteva vărgi la palmă, pînă îţi ieşeau beşici şi atunci ţineai bine minte cum să te porţi la şcoală. Spre fericirea mea, m-a ferit Dumnezeu de aşa pedeapsă. Pe atunci pedeapsa de către învăţător era un lucru obişnuit şi de necondamnat. Părinţii dau voie învăţătorului să aplice aşa pedepse, vroind ca copiii să fie supuşi şi ascultători. Toţi desigur, îşi amintesc primii paşi de învăţătură, ei nu se şterg din memoria lor. Tot ţin minte: liniuţe, bastonaşe, băncile negre, mâzgălite, abecedarul cu poza celui întîi clopoţel. Memoria este un catalog. Chiar dacă nu-mi amintesc exact numele unui elev cu care mă întîlnesc pe stradă, dacă îmi spune în ce bancă a stat, imediat îmi amintesc numele, cu toate că acum, la vîrsta înaintată a mea, multe de toate uit. Aş vrea să mă auzi acolo în ceruri: “Ce cuvinte să-ţi spun, dragă învăţătoare, ce covor să-ţi aştern pe cărarea ursită de dor? Îţi aduc un curcubeu de crizanteme, revărsînd melodia de-a lungului drum pedagogic”.