Czytaj książkę: «Poezii», strona 23

CU GANDIRI SI CU IMAGINI

 
Cu gandiri si cu imagini
Innegrit-am multe pagini:
S-ale cartii, s-ale vietii,
Chiar din zorii tineretii.
 
 
Nu urmati gandirei mele:
Caci noianu-i de gresele,
Urmarind prin intuneric
Visul vietii-mi cel chimeric.
 
 
Neavand invat si norma,
Fantazia fara forma
Ratacit-a, vai! cu mersul:
Negru-i gandul, schiop e viersul.
 
 
Si idei, ce altfel imple,
Ard in frunte, bat sub tample:
Eu le-am dat imbracaminte
Prea bogata, fara minte.
 
 
Ele samana, hibride,
Egiptenei piramide:
Un mormant de piatra-n munte
Cu icoanele carunte,
 
 
Si de sfinxuri lungi alee,
Monoliti si propilee,
Fac sa crezi ca dupa poarta
Zace-o-ntreaga tara moarta.
 
 
Intri-nuntru, sui pe treapta,
Nici nu stii ce te asteapta.
Cand acolo! Sub o facla
Doarme-un singur rege-n racla.
 

VIS

 
Ce vis ciudat avui, dar visuri
Sunt ale somnului fapturi:
A noptii minte le scorneste,
Le spun a noptii negre guri.
 
 
Pluteam pe-un rau. Sclipiri bolnave
Fantastic trec din val in val,
In urma-mi noaptea de dumbrave,
Nainte-mi domul cel regal.
 
 
Caci pe o insula in farmec
Se nalta negre, sfinte bolti,
Si luna murii lungi albeste,
Cu umbra imple orice colt.
 
 
Ma urc pe scari, intru-nlauntru,
Tacere-adanca l-al meu pas.
Prin intuneric vad inalte
Chipuri de sfinti p-iconostas.
 
 
Sub bolta mare doar straluce
Un singur sambure de foc;
In dreptul lui s-arat-o cruce
Si-ntunecime-n orice loc.
 
 
Acum de sus din chor apasa
Un cantec trist pe murii reci
Ca o cersire tanguioasa
Pentru repaosul de veci.
 
 
Prin tristul zgomot se arata,
Incet, sub val, un chip ca-n somn,
Cu o faclie-n mana-i slaba -
In alba mantie de domn.
 
 
Si ochii mei in cap ingheata
Si spaima-mi saca glasul meu.
Eu ii rup valul de pe fata…
Tresar – incremenesc – sunt eu.
 

…

 
De-atunci, ca-n somn eu imblu ziua
Si uit ce spun adeseori;
Soptesc cuvinte nentelese
Si parc-astept ceva – sa mor?
 

EU NU CRED NICI IN IEHOVA

 
Eu nu cred nici in Iehova,
Nici in Buddha-Sakya-Muni,
Nici in viata, nici in moarte,
Nici in stingere ca unii.
 
 
Visuri sunt si unul s-altul,
Si totuna mi-este mie
De-oi trai in veci pe lume,
De-oi muri in vecinicie.
 
 
Toate-aceste taine sfinte
– Pentru om franturi de limba -
In zadar gandesti, caci gandul,
Zau, nimic in lume schimba.
 
 
Si fiindca in nimica
Eu nu cred – o, dati-mi pace!
Fac astfel cum mie-mi pare
Si faceti precum va place.
 
 
Nu ma-ncantati nici cu clasici,
Nici cu stil curat si antic -
Toate-mi sunt de o potriva,
Eu raman ce-am fost: romantic.
 

FELICITARE LUI SAMSON BODNARESCU

 
N-am stiut cum ca in ziua
Douazeci si sapte iuni,
Isi serbeaza-aniversarea
Toti voinicii si Samsunii.
 
 
In biserica asemeni
Cat imblai pe la icoane
N-am vazut pe sfantul Samson,
Pre iubitule Samsoane.
 
 
Si afland de-asa minune
Eu scrisei aceste sire,
Dorind multa sanatate,
Viata lunga si sporire.
 
 
Si spre semn caracudistic
Iti trimit aceasta carta,
Iar tu spune printr-un distic¹
Cum ca cei absenti se iarta.
 

UN LUCEAFAR…

 
Un luceafar, un luceafar inzestrat cu mii de raze
In viata-mi de-ntuneric a facut ca sa se vaza.
Eu privind acea lumina ca din visuri ma destept
Si cu bratele-amandoua catra dansa ma indrept.
Ca o zana din poveste ea e nalta si usoara,
E subtire si gingasa si din ochi revarsa para,
Iar la fata e balaie, parul galben cade-n cret,
Trandafiri pe fata are si cu zambetul istet.
 

POET

 
Sa tot torni la rime rele
Cu dactile in galopuri,
Cu gandiri nemistuite
Sa negresti mai multe topuri;
 
 
Si cand vezi vre o femeie
Sa te-nchini pan? la pamant
Si de-a sta ca sa-ti vorbeasca
Sa inghiti orice cuvant;
 
 
Nespalat, neras sa umbli,
Si rufos si desuchiet -
Toate-acestea impreuna
Te arat-a fi poet.
 

DE CE IN AL MEU SUFLET

 
De ce in al meu suflet
De ani eu moartea port,
De ce mi-e vorba saca,
De ce mi-e ochiul mort?
 
 
De ce pustiu mi-e capul,
Viata intr-un fel?
Si tu… tu esti aceea
Ce ma intrebi astfel?
 

CU-AMANDOUA MANILE…

 
Cu-amandoua manile
Inima o tii
Si ii simti bataile
Repezi, dulci si vii.
 
 
Ochii-n trup se sperie
Si revarsa foc.
Ai visat vreodata tu
Astfel de noroc?
 
 
Un noroc asemenea
Bland si dureros!
Tu iubesti, copila mea,
Fara chiar sa stii.
 

SI DACA DE CU ZIUA…

 
Si daca de cu ziua se-ntampla sa te vaz
Desigur ca la noapte un tei o sa visez,
Iar daca peste ziua eu intalnesc un tei
In somnu-mi toata noaptea te uiti in ochii mei.
 

E CEASUL CEL DE TAINA

 
E ceasul cel de taina, in care-inelul sortii
Uneste-al vietii capat cu inceputul mortii:
Sub piedica aceasta batranii mor in pace
Si se concep copiii acei ce se vor face;
Cei insurati desigur aceia ca vor naste;
Pe cel far? de sotie iubirea il va paste.
 

LUMEA IMI PAREA O CIFRA…

 
Lumea imi parea o cifra, oamenii imi pareau morti,
Masti ce rad dupa comanda, cari ies de dupa porti
Si dispar – papusi maiestre ce ca sunt nici ca nu stiu
Si-ntr-o lume de cadavre cautam cu suflet viu;
Ma zbateam dorind viata, cu ce sete eu catam
Precum cel ce se ineaca se acata de-orice ram.
Dibuit-am in stiinte, in maxime, – n poezie,
Dara toate imi parura sura, stearpa teorie.
N-aveam scop in asta lume, nici aveam ce sa traiesc
Pana cand… blestam momentul!.. pan?ce-a fost sa te-ntalnesc.
Oare sunt eu tot acelasi? Singur nu mai ma-nteleg:
De clipirea genei tale putui viata sa mi-o leg.
Eram mandru – injosirea, ba sclavia ma inveti:
Ma dispretuiesc pe mine… Ce mai are astazi pret?
Imi parea ca imparatii sunt pe lume un nimic
Caci ei nu tineau in mana degetul tau dulce, mic,
Incepusem s-am in lume ceva ce platea mai mult
Decat lumea, decat totul ce putusem sa ascult;
Ma miram, cum de pierdusem ochii pentru tot ce fu?
Toate existau sub soare, pentru ca existi si tu.
 

O, CHILIA MEA SARMANA…

 
O, chilia mea sarmana,
Cu negritul, tristul zid,
Daca n-ati fi voi in lume
As fi stat sa ma ucid.
 
 
Dara voi, cei ce-ati fost [de fata]
Cand varsam lacrimi fierbinti,
Tristi pereti, negriti de vreme,
Voi acuma sunteti sfinti.
 
 
Sfinti, caci ce-i mai sfant in lume,
Decat cand o dulce gura
Iti sopteste vorba trista
Ca-n sfarsit si ea se-ndura.
 

CATRENE

 
Cand te pierzi in valul vietii
Trist la tarm doar eu raman:
Brate fara de nadejde,
Nava fara de stapan.
 

* * *

 
Cum se turbura izvorul
Cand din el drumetul bea,
Astfel ma-nfioara dorul
Cand rasari in calea mea.
 

* * *

 
Tu esti aerul, eu harpa
Care tremura in vant,
Tu te misti, eu ma cutremur
Cu tot sufletul in cant.
 

* * *

 
Eu sunt trubadurul. Lira
Este sufletul din tine,
Am sa cant din al tau suflet
Sa fac lumea sa suspine.
 

LECTURA

 
Stam sara la fereasta,
Iar stelele prin ceata
Cu tainica dulceata
Pe ceruri izvorea.
 
 
Citeam pe-o carte veche,
Cu mii de negre ganduri
Si literele-n randuri
Prinsese a juca.
 
 
Jos lacul se-ncretise
Sub purpura tarzie
Si valuri verzi de graie
Se legana pe lan.
 
 
O stea din cer albastru
Trecu a ei icoana
Din fata apei plana
In fundul diafan…
 
 
Si cred pe inteleptul
Ce-l vad ca-n carte zice
Ca-n lume nu-i ferice,
Ca toate-s naluciri…
 
 
Deodata la ureche-mi
Aud soptind copila…
Iar vantu-ntoarce fila
Cu negrele gandiri.
 

CODRU SI SALON

I

 
Zadarnic fete mandre zambind cutreier sala
Si muzica-i si visuri si farmec indelung.
In ochii unui tanar sadita e raceala
Si note cat de blande in inima-i n-ajung.
 
 
Amicul cel de-o varsta paharul lui il imple
Si-l cheama si pe dansul la masa unde beu;
Pe manile-amandoua el tine a lui tample,
Se uita pe fereasta cum ninge-ncet… mereu.
 
 
Se uita cum omatul copaci si case-ncarca,
Cum vantul farma ramuri zvarlindu-le-n feresti,
Atunci i se nazare un vis frumos… si parca
Revede tineretea-i cu ochii sufletesti.
 
 
Colo in departare e valea lui natala,
Cu codri plini de umbra, cu rape fara fund,
Unde izvoara albe murmura cu sfiala
Si scapar-argintie lovindu-se de prund.
 
 
Ar vrea ca sa mai vada colibele de paie
Prin stance incuibate, ce mai ca se praval,
Cand luna dintre nouri, craiasa cea balaie,
Se ridica prin codri din fruntea unui deal.
 
 
Sa aib-ar vrea coliba de trestii, mititica,
In ea un pat de scanduri, muschi verde de covor,
Din pragu-i sa se uite la munte cum s-ardica
Cu fruntea lui cea stearpa pierzandu-se in nor.
 
 
Ar vrea sa rataceasca campia inflorita
Unde ale lui zile din visuri le-au tesut;
Unde-nvata din rauri o viata linistita,
Parand sa n-aiba capat, cum n-are inceput.
 
 
Mama-i stia atatea povesti, pe cate fuse
Torsese in viata… deci ea l-au invatat
Sa ticluiasca semne s-a pasarilor spuse
Si murmura cuminte a raului curat.
 
 
In curgerea de ape, pe-a frunzelor sunare,
In dulcele ?miitul al paserilor grai,
In murmurul de viespii, ce-n mii de chilioare
Zidesc o manastire de ceara pentru trai,
 
 
De spanzura prin ramuri de salcii argintoase
O-ntreaga-mparatie in cuib leganator,
A firii dulce limba de el era-nteleasa
Si il implea de cantec, cum il implea de dor.
 
 
Visa copilul… Fruntea-i de-o stanca razimata,
Privea uimit in raul ce spumega amar,
Si arunca vo piatra in apa-nvolburata.
Radea, canta degeaba… plangea chiar in zadar.
 
 
El vede ierburi nalte in mandra zi cu soare.
Crescute-ajung la braul unei copile. Lin
Prin iarba mare trece s-aminte luatoare
Pliveste flori albastre si fire de pelin.
 
 
Cununa impleteste, o-ncaiera salbatec
In pletele imflate, in parul incalcit
Si ochii rad in capu-i si fata-i e jeratec -
A lanurilor zana, cu chip sumet, rastit.
 
 
Apoi in codru trece si canta doina draga,
Salbatec este glasu-i, vioi, copilaros,
El suna-n codru verde, trezeste lumea-ntreaga,
Picioarele-i desculte indoaie flori pe jos.
 
 
– Ah! cum nu sunt –  ea striga –  o pasere maiastra,
Cu penele de aur ca paserile-n rai!
La sfanta Joi m-as duce, as bate in fereastra
Cu ciocul si i-as zice cu rugatorul grai:
 
 
Sa-mi deie-un mar, in care inchisa e o lume,
Palat frumos la munte, in codri infundat,
S-un fat-frumos de mire, inalt, cu dulce nume,
Din sange si din lapte – fecior de imparat!
 
 
Ea canta si pocneste in crengi c-o varga lunga.
O ploaie de flori albe se scutura pe ea,
Un flutur se inalta, cu sete ea-l alunga,
Cu mana crengi indoaie si glasu-i rasuna.
 
 
Apoi si-aduce-aminte… era o zi frumoasa…
El s-a trezit pe-o punte sub ochii ei de foc…
Ea paru-si da-ntr-o parte din fata rusinoasa,
Isi pleaca ochii t?mizi si el a stat pe loc…
 
 
Ce s-a-ntamplat de-atuncea nu vrea sa tie minte.
Destul ca nu mai este… si chipul el cel bland,
Zambirea-i sfiicioasa si ochiul ei cuminte
Sunt duse fara urma de pe acest pamant.
 
 
S-a stins. De-aceea insa ar vrea inca o data
Sa vada lunca verde, departe valea-n flori,
Unde ades de bratu-i, in noaptea instelata,
Sedea pe stanca neagra spuindu-i ghicitori.
 
 
Da, ghicitori, enigme. Ce stia el pe-atunce
De-a vietii grea enigma, de anii furtunosi?
In lacu-adanc si neted, in mijlocul de lunce,
Parea ca vede zane cu par de aur ros.
 
 
Si trestia cea nalta vuind de vant mai tare…
La galsu-i asculta el ca basme triste, dulci,
Cand retele din codru pe cretii apei clare,
Scaldandu-se prin papuri lasau pe valuri fulgi.
 

II

 
Trecura ani. E noapte. In camera bogata,
Pe-un pat alb ca zapada, copila sta maret.
O candela de aur c-un punct de foc arata
Prin umbra stravezie icoane pe pareti.
 
 
Culcata jumatate, copila cu-ntristare
Zambeste. Plete blonde pe umere cobor
Si cad pe albe perini, iar ochiul ei cel mare
Arata nu amorul – ci setea de amor.
 
 
Iar fata ei frumoasa-i de-acea albeata sura,
Brumata ca-n lucirea unui margaritar;
Pe brate de zapada, pe sanii ei se fura
A candelei lumina mai rar si tot mai rar.
 
 
Iar micile-i picioare ating covorul moale
Si chinuie papucii de-atlaz, care stau jos.
L-a patului ei margini cu fruntea-n a ei poale
Sta in genunche dansul, privind intunecos…
 
 
Sub umerii-unei fete ca marmura de rece
Sunt umbrele-ntristarii, ce-adanci l-arata slab;
Prin ochii mari si negri o indoiala trece,
Ce fulgera in taina, apoi dispare-n grab.
 
 
– Din vorba mea nu poate amor sa se aleaga?
Nu te iubesc atata cat stiu sa te iubesc?
Ai vrea sa storc din mare amaraciunea-ntreaga
Si intr-o picatura s-o beau, sa-nnebunesc?
 
 
Spre-a implini vo unul din dorurile tale,
Au pot sa fiu, copila, de trei ori Dumnezeu,
Si ce-au facut puternic in veacurile sale,
Aceea intr-o clipa sa pot a face eu?
 
 
O, de-as putea s-amestec a lumii lucruri toate,
Dupa a mea vointa, un ceas sa te incant,
Cu susu-n jos ar merge a firii legi bogate,
Pustiu ar fi in ceriuri si ceriul pe pamant.
 
 
Si la a ta ivire parere-ar ziua noapte,
Astfel de stralucita ai trece-n lanuri verzi,
Incat numai paraie ti-ar povesti cu soapte
Ca in a ta privire eu mintile imi pierz.
 
 
Cand ai muri, iubito, caci contra mortii n-are
Nici Dumnezeu putere, atuncea cu amar
As stinge in gramada sistemele solare
Si-n ast mormant te-as pune ca pe-un margaritar.
 
 
Iar eu, eu, singuratec in lumea cea pustie,
In chaos fara stele si fara de nimic,
M-as arunca – un demon – sa cad o vecinicie,
De-a pururea si singur desertul sa-l despic.
 
 
Iar daca liberate planetele cu-ncetul
Ar reintra in viata in vechile lor legi,
Fiintele lor noua priveasc-atunci cometul,
Nelinistind cu zboru-i veciile intregi.
 
 
Fantasma nesfarsita si totusi diafana,
Din lume exilata neafland limanul sau,
Demon, gonit de-a pururi de ordinea tirana -
          Acela sa fiu eu.
 
 
– Sa faci minuni? Nu-i asta. Nu ma-ntelegi, iubite -
Pe crestetul lui mandru ea manile si-a pus.
Sunt taine-n asta lume atat de neghicite,
De-ai spune viata toata, tot n-ai sfarsi de spus.
 
 
Vezi tu, eu te-as vrea t?mid, un bland baiet, sa-mi spuna
Cu ochii plini de visuri zadarnice povesti,
S-adorm plecandu-mi tampla la tampla ta – nebuna!
Asa cum te visasem ai fost, dar nu mai esti.
 
 
Patate de-ndoiele a vietii tale vise -
Baiet de-ai fi tu inca, la mine sa te-ardic,
Sa te privesc cu gene pe jumatate-nchise,
Dar nu mai crezi in visuri, caci nu mai crezi nimic.
 
 
Sa fii un paj din basme si eu sa fiu regina!
O, cum as fi de buna si tu ai fi gentil,
Plutire-am lin pe lacul ce doarme in gradina,
Caci eu ma simt copila, de-ai fi si tu copil!
 
 
Nu mintea ta, nu ochii ce fulgera-n tacere,
Nu asta ma ingheata de-mi vine ca sa mor.
Ma doare – nu stiu… glasul amestecat cu fiere,
Caci sufletu-ti e-o rana, suflarile-ti ma dor.
 
 
Ce vrei? Imi pare-n ochii-ti ca vad o veche vina.
In vorba amintirea a unei crude munci,
In inima e-o parte cu totului straina -
De-ai fost vrodata tanar, e foarte mult de-atunci!
 

DIAMANTUL NORDULUI

(Capriccio)

 
In lac se oglinda castelul. A ierbii
Molatece valuri le treiera cerbii.
In vechea zidire tacere-i si numa
Perdelele-n geamuri scanteie ca bruma.
 
 
Strafulgera-n umbra-i de valuri bataie
Ajunse in fuga de-a lunei vapaie,
Ce-n varfuri de dealuri acum se iveste
S-a stancilor muche pe cer zugraveste.
 
 
Pareau uriesi ce in cuib de balaur
Pazea o mareata comoara de aur,
Caci luna, ce rosa prin ele rasare,
Comoara aprinsa in noapte se pare.
 
 
Iar lebede albe din negrele trestii
Apar domnitorii ai apei acestei,
Cu aripi intinse o scutur si-o taie
In cercuri murinde si brazde balaie.
 
 
Uimit, Cavaleriul cu pasuri pripite
Imbla prin umbroase carari nisipite;
Dumbrava sopteste, izvoarale suna,
Asteapta-n amestec vibrare de struna.
 
 
Varatecul aer te-adoarme cu zvonul…
Cu dor Cavaleriul priveste balconul.
Cu frunze-ncarcatu-i si trec prin ostrete
Liane-nflorite in feluri de fete.
 
 
Iar papura misca de-al apei cutreier.
In iarba inalta suspina un greier -
Prin vanata umbra, prin rumana sara,
In farmecul firei rasuna ghitara:
 
 
– Arata-te-n haina de alba matasa,
Ce pare-ncarcata c-o brum-argintoasa,
Sa vad a ta umbra-n lumina-nmuieta,
In parul cel galban inalt-mladieta.
 
 
Indura-te, scumpo, in mine arunca
Viole albastre si roze de lunca,
Pe coardele-ntinse-a ghitarei sa cada
In noaptea cea ninsa de-a lunei zapada.
 
 
Iar ochii albastri, mari lacrimi a marii,
Sa-ngaduie-n taina suspinul cantarii;
Cobori, adorato, pe inima cazi-mi,
Balaia ta frunte de umar sa-mi razimi.
 
 
E demn-a ta frunte sa poarte corona,
Robit universul sa-i fie – Madonna!
Ingaduie celui din urm-al tau sclav
Plangand sa-ti sarute al urmelor prav.
 
 
Si lasa-ma-n umbra camarii-ti sa vin,
Frumos imbracate cu alb muselin,
Iar Cupido pagiul cu palma s-ascunda
A lampei de noapte lucire de nunta.
 
 
Deasupra-si aude uscata fosnire
A poalelor lungi de matasa subtire;
Prin flori ii apare, se-nclina pe gratii
Duioas-aratare a mult-adoratei.
 
 
Ghitara lui tace; cu sopot ea spune:
– Zadarnica este iubirea ta, june!
De-un farmec legata-i intreaga-mi simtire,
Iubirea-mi asemeni de-a lui implinire.
 
 
Oricat mi-ai fi drag, si-o jur ca-mi esti drag,
Un farmec te-opreste, te leaga de prag…
De-aceea de mine sa fugi, Cavalere,
Si uita ca gandu-mi si doru-mi te cere.
 
 
A Nordului mare o piatra ascunde,
Luceste ca ziua prin negrele-i unde
Si cui o va scoate viata mi-o darui;
Dar vai! nici s-o vada nu-i soarta oricarui.
 
 
– O, inger! el zice si glasu-i se-neaca
Si dreapta ii scapa pe-a sabiei teaca:
Sigur de iubire-ti – m-astepte pierzare -
Tot scoate-voi piatra luminei din mare!
 

…

 
Din Spania pleaca, cu pasii pribegi,
Prin tari si orase, castele de regi;
Abia vede-o tara si iarasi o lasa,
Caci piatra luminei gandirea i-apasa.
 
 
De ani e pe cale… Se vede in fine
Cuprins de pustiuri de negura pline,
Incet poticneste al calului pas,
Si-n noapte departe se pierde-al sau glas.
 
 
El vede munti mandri, asupra carora
Padurile negre nu stiu aurora
Si toate formeaza cladire inalta
De stanci ce gramada stau una pe alta.
 
 
Un munte e poarta si stresini paduri
Si scarile-s dealuri… In falnicii muri,
Prin aspru arcate boltiri de fereastra,
Priveai o lumina ca cerul albastra.
 
 
Cum marea de valuri nu stie repaos,
Astfel se framanta al norilor chaos,
O stea nu luceste pe bolta cea larga -
Pornit ca de vanturi sirepul alearga.
 
 
Un tunet cutremura lumea-n temei.
Venea parc-o oaste calare de zei…
Cu-a lui erghelie-nspumata de cai,
Vuind vine mandrul al marilor crai.
 
 
Cu gaturi intinse sirepi de omat
Prin norii cei negri zburau spariet,
Manati de gigantul cu barb-argintoasa,
Ce vantul in doua despica frumoasa.
 
 
Vazandu-l pe tanar inalta toiagul.
O aspra privire i-arunca mosneagul,
Cumplit ameninta, in arc se coboara
Si piere in doma-i inalt solitara.
 
 
Se-ntuneca iarasi, in fulger nazare
Vedenii uimite palatul cel mare;
Nazare batranul in bolta ferestii,
In pletele-i albe cununa de trestii.
 
 
Fugea Cavaleriul. – Dar codrii-n urdie
In urma-i s-aduna si iar se-mprastie;
Campiile sese aluneca iute,
Deasupra-i s-alunga de fulgere sute.
 
 
Si luna s-azvarle pe-a norilor vatra,
Paraiele scapar, bulboanele latra,
Deasupra lui cerul i-alearga in urma
Si stelele-n rauri gonite, o turma.
 
 
Si muntii batrani il urmau in galop
Cu stancele negre, gigantici ciclopi,
Greoaie hurduca pamantu-n picior,
Praval de pe umeri padurile lor.
 
 
Se-ntreaba: Fug eu? Sau ca lumea intreaga
A rupt-o de fuga nebuna, pribeaga?
Sau mari subterane duc muntii cu sine,
Purtandu-m-o frunza pierduta pe mine?
 
 
O data-nca pintenu-nfige – alearga!..
Deodata… se schimba in noaptea cea larga
Privirea… Nainte-i o lume-i deschisa
Cu aer varatec pe lunce de visa..
 
 
Pe maluri de rauri ce scapara line,
El vede castele cu arcuri senine
De marmura alba ascunse-n dumbrave.
In cer misca norii-auritele nave…
 
 
O muzica trista, adanc-voluptoasa,
Patrunde-acea lume de flori si miroasa;
Si verzile lanuri se leagana-n luna
Si lacuri cadenta cantarilor suna.
 
 
Subtirile neguri pareau panzarie
De brum-argintoasa, lucind viorie;
Si florile toate sub ea-ncremenite
Respira bogate miroase-adormite.
 
 
Pe-al codrilor verde, prin boltile dese,
Prin mreje de frunze seninul se tese;
Si apele misca in pature plane -
In funduri viseaza a lumei icoane.
 
 
Si unde-n dumbrava-i sapata carare,
O mandra femeie s-arata calare,
Pe calul ei graur se-nmladie-n laturi,
De dulcea-i privire nu poti sa te saturi.
 
 
In parul ei negru lucesc amortite
Flori rosi de jeratic frumos incalcite,
Rubine, smaranduri, astfel presarate,
Salbatec-o face la fata s-arate…
 
 
Si ochi de-un albastru, bogat intuneric,
Ca basme pagane, de-iubire, chimeric
Lucesc sub o frunte curata ca ceara -
Zambirea-i imbata ca noptile, vara.
 
 
Pe codri-nfioara a ei frumusete
Si apele fulger cu undele crete;
Se pare ca-nvie a basmelor vremuri,
Caci lumea-i cuprinsa de-un dulce cutremur.
 
 
Din nori curge-o bura, un colb de diamante,
Pe vai se aseaza, pe dealuri inante;
In fata li-i luna, prin suiet de soapte
S-ardica pe cer curcubeie de noapte…
 
 
Ea calu-si alatura, mana intinde,
Iar parul ei negru incet se desprinde
Si-n valuri de moale matasa el cade
Pe umere albe… Frumos i se sade!
 
 
Si plans este glasu-i: – Iubit cavalere,
Nu merge la mare, ca mor de durere;
Imparte cu mine pamantul si raiul -
De dor si de grija ii tremura graiul.
 
 
– Iubite dorite, in bratele-mi vino
Si cruda durere din pieptu-mi alin-o!
Sa fii al meu mire menitu-i de zodii
Si tie pastrat-am a sanului rodii.
 
 
– In van e, craiaso! zambirea-ti din treacat,
Caci mintea mea pus-au simtirilor lacat
Si chipu-ti nu poate patrunde-n visare-mi.
Cu ochii albastri amoru-mi nu-l sfaremi.
 
 
Pastreaza, craiaso, viclenele sfaturi.
In laturi, frumoasa ispita, in laturi!
Ea piere… cu dansa castele, dumbrava…
Si marea-ngheata vuieste grozava.
 
 
Miscate de mare-n strigare mareata
A Nordului vin caravane de gheata…
Pe ceruri in neguri o stea nu s-arata.
Departe doar luna – o galbena pata.
 
 
Cetati hrentuite pe tari plutitoare,
Cu siruri de dome, steclind de ninsoare,
Schelete-uriase purtand cremenite
Coroane in colturi pe capuri haite.
 
 
Vin regii de Nord cu ostiri sa se plimbe,
Cu chipuri ciuntite si umere strambe,
Si toata strigarea, vuirea, sunarea
E surda ca ceriul, e moarta ca marea.
 
 
In domele largi, prin palate desarte
Rasuna doar vantul… ca glasuri – departe.
Si spiritul mortii eterne-n ruine
Isi misca imperiul fara de fine.
 
 
Orasul pe ape-i al zeilor nordici,
Cu strade de temple, cu dome si portici;
Dar astazi sunt frante boltitele porti,
Pustiu e in dome – si zeii sunt morti.
 
 
El suie un turn ce se nalta sub luna,
Cu ziduri crapate de ger si furtuna,
Se uita la ceruri, se uita in mare…
Cu capul in jos se arunca… Dispare.
 
 
Si cum amorteste si-ngheata… suspina:
– O, piatr-a luminei, revarsa-mi lumina!
Prin genele-nchise s-arata, o vede
Si striga… si mana pe dansa repede…
 
 
O prinde… prin farmec in jur se-nsenina,
El vede lungi rauri, campii in lumina,
Gradina din tara-i, cu lacu-i, castelu-i
Ca-n vis, ca aievea i se arata lui.
 
 
Ce stai cu sfiala, ce nu te apropii,
N-auzi cum pe funze aluneca stropii,
S-aleele scutur de roua o ploaie
Iar soarele nalta in disc de vapaie?
 
 
El scarile urca cu piatra in mana.
In prag il asteapta frumoasa stapana.
De gatu-i s-atarna, zambind ea ii spune:
– Adanca-ti durere pieri prin minune.
 
 
Dar piatra mai scumpa si cea-adevarata
Iubirea mea este nestinsa, curata;
Pastreaza-mi-o bine… aceasta ti-o darui…
El ochii si-i freaca sa vada-adevaru-i?
 

…

 
Si drept ca-n miscarea molaticei ierbi
Pasea inainte-i o turma de cerbi.
Dar tot nu-i in ceru-i… Din genele-i bruma
Cu visul deodata s-o scutur-acuma.
 
 
Isi scutura haina cea umeda, plina.
Balconu-l priveste si tare suspina.
Zadarnic facut-au ghitara-i parada:
Inez nici visase sa vie sa-l vada.
 
 
Si ce-i mai ramane sa faca saracul?
In lac sa priveasca cum joaca malacul?
Mai bine prin tufe se fura cu paza…
Ca nimeni s-auza si nimeni sa vaza.
 
 
In urma-i o usa-n balcon se deschide…
Prin flori se arata o gura ce rade…
Cu fata ascunsa in paru-i, sirata,
De-amoru-i prostatec asa se disfata.